Maratonul “Pe aici nu se trece” – Marasti-Marasesti 6 August 2011

Sep 11, 11 • Running1 CommentRead More »

Alergarea unui Maraton, pur si simplu, este o realizare mare si o dovada de incredere in sine. Sunt oameni care au alergat un maraton, venind (cum s-ar zice) direct de pe strada, dar au avut alergarea in sange; si oameni care nu au alergat mai deloc in viata lor, dar au ca tinta “primul maraton” si se antreneaza pentru asta. Ambele categorii resimt aceste “ambitii” cu tot corpul, dar mai ales in picioare.

Insa, am descoperit de curand ca poti alerga “din suflet” si “cu sufletul”. Restul, nu e suferinta, e lupta.  Stiam de mult de alergarile cu scop caritabil, si am participat la astfel de actiuni”. Dar simteam ca trebuie sa alerg pentru ceva si mai profund.

La inceputul verii, dl. Ilie Rosu venea cu o idee speciala, chiar unica: un maraton in memoria ostasilor romani care au luptat si s-au sacrificat pentru neamul nostru. Ne indemna la o lupta cu kilometri (46 mai exact – era vorba asadar, de un supermaraton), pe un traseu incarcat de istorie: Marasti-Marasesti.

Pentru a nu altera adevaratul mesaj dorit de Dl.Ilie Rosu nu prezint mai multe detalii despre ideea, organizarea, desfasurarea, finalul si detaliile acestui super maraton,  ci recomand articolul realizat de dumnealui.

Am alergat de la Marasti la Marasesti, primul meu SuperMaraton (46 KM). Am purtat faclia, cateva sute de metri, am parcus cca 10 Km in plutonul principal condus de dl. Ilie Rosu, am salutat satenii, primarii si cadrele militare, am regasit-o pe traseu pe Mariana (devenita “fotograf oficial” fara sa-si dea seama), am alergat de unul singur mai mult de jumatate din traseu, am urcat dealuri si le-am coborat, am indurat caldura in linia dreapta, interminabila, am terminat maratonul in aplauzele oficialitatilor, cadrelor militare si cetatenilor prezenti la Mausoleul Maraseti. Am asteptat grupul principal, am reluat ultimii metri cu grupul, m-am bucurat impreuna cu ceilalti maratonisti, de o atentie si apreciere extraordinara din partea tutoror. Asta-i povestea pe scurt – 🙂 –

Povestea adevarata e in suflet, mai putin in minte. Nu voi retine detaliile picante, ca de obicei, ci acele lucruri care mi-au mers la suflet.

Daca alti colegi de maraton au avut bunici sau strabunici care au luptat in oastea romana, si au dorit sa alerge in memoria lor, pe mine m-a motivat tatal meu, fost cadru militar, mandru de armata romana si de tara in care s-a nascut, dar si cel care mi-a spus, si nu doar o data, povestea maratonului.

Desi t0ti ceilalti maratonisti au ajuns la Marasti cu o seara inainte si s-a cazat la localnici, eu (conform obiceiului meu) am am fost mai cu mot. Am inoptat la Tecuci si am plecat cu noaptea in cap spre “marea lupta”. Am ajuns la Marasti in timpul binecuvantarii date de preotul satului, la biserica. Apoi au urmat momente cu adevarat deosebite si unice pentru un maraton: sfintirea drapelelor, intonarea imnului national, strigatul maratonistilor’ iar in inainte de start, am fugit sa-mi preiau numarul si tricoul…

Ca un nationalist infocat ce ma stiu, am luat cu mine si drapelul, dar l-am imprumutat repede unui alt maratonist. Cu bucurie in suflet m-am alaturat grupului fruntas, condus de Dl. Ilie Rosu, si cu acordul dumnelui am purtat in cateva randuri si faclia. Momentele deosebite se succesau rapid. La fiecare monument militar ne asteptau un cadru militar cu o alta faclie si primarul satului cu pricina. Am prins doar prima oprire, cu grupul. Restul maratonului am alergat de unul singur.

Traseul a fost unul superb. Am strabatut o zona incarcata de istorie, am intalnit vranceni zambitori, am avut parte de racoare in padurea traversata de serpentine si de un soare naucitor in plin camp. M-am simtit important fiind condus de o masina de politie (pentru cca 7-8 KM), am refuzat “politicos” sa ma opresc la ultimul monument (cel de la Tisita) si am dat ultima “batalie” pe soseaua nationala, inainte de final.

Sosirea la Mausoleul de le Maraseti (prim adata cand ajungeam acolo) m-a lasat fara cuvinte. O primire extraordinara, facuta de oameni care au apreciat efortul maratonului si au fost bucurosi ca am participat la sarbatoarea lor. Am primit medalia cu mandrie si am dat mana cu veterani onorabili. Am primit doar …5 diplome si am dat chiar si un interviu.

Nua  fost vorba de o competitie intre maratonisti, ci doar o lupta cu sinele. Un maraton extraordinar de la inceput la sfarsit. Organizarea a fost desavarsita si surprizele nu au contenit. Sustinere din toate partile, indiferent de interese. O reintalnire cu multi prieteni si colegi de club (Ro Club Maraton).

Multumiri din suflet, dlui Ilie Rosu. Are toata aprecierea mea si promisiunea de a-l sustine la urmatoarele proiecte (“Pe aici nu se trece” e doar prima nebunie maratonistica initiata de dl. Ilie).

Maratonul Marasti-Marasesti a fost greu, dar neasteptat de frumos. Stiam cat de inimosi, primitori si gospodari sunt vrancenii. Acum m-au cucerit. M-a cucerit si taramul pe care oastea tarii a dus batalii grele. Noi am incercat si cred ca am reusit sa castigam ‘lupta noastra’ si am aratat ca “Pe aici nu se trece’, ci se ALEARGA!

One Response to Maratonul “Pe aici nu se trece” – Marasti-Marasesti 6 August 2011

  1. […] 2. Maratonul Pe aici nu se trece Florin Simion […]

Leave a Reply to Pe aici nu se trece - Supermaratonul neamului romanesc | Ilie Rosu Cancel reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *