Se spune adesea: “Traieste clipa, bucurate de ea!” De parca clipa asta ar avea o ora faxa,la data fixa. Ce te faci atunci cand vrei sau chiar esti nevoit sa traiesti la intensitate maxima multe, foarte multe clipe, minute, ore? Si nu toate in acelasi loc? Si cu toate ca tu incerci si poate chiar reusesti sa te bucuri in felul tau la maxim, oare depinde doar de tine sa traiesti cu adevarat clipa, minutele, orele? Sau ar trebuie sa ne prefacem ca doar ce facem si simtim noi, conteaza? Cand noi facem totul ca sa obtinem ce dorim, ca traim acea clipa, e posibil ca cei de langa noi sa nu simtim la fel. Poate ca important este sa nu bucuram cat putem si sa acceptam si clipele mai putin placute.

E posibil sa spuneti ca amestesc lucrurile. Ce-i drept, am cam amestecat lucrurile cu ocazia X RACE 2023 (Editia a II-a).

Inca din 2022 am primit invitatia de a participa la primul maraton organizat in zona Siriu (jud. Buzau). Am reusit sa confirm abia pentru editia a II-a (10 Iunie 2023). Numai, ca intre timp, am aflat ca in seara dinaintea concursului am de onorat si o nunta. Degeaba am incercat sa eu planific lucrurile, caci la ora 2 noaptea eu eram inca la “petrecere”. Iar nunta nu era “la doi pasi” de concurs sau de casa macar.

Inainte de alerga multe ore pe munti si dealuri, era nevoie sa conduc cca 3-4 ore. Si asta dupa doar 2h30 de somn. Partea buna a fost ca reusisem sa dorm foarte bine in zilele precedente.

Cand mai aveam doar 1km pana la zona de start, m-a indrumat gresit GPS-ul si am pierdut cca 20 de minute. Am ratat startul, iar problema a fost ca nu aveam inca numarul de concurs. N-a fost simplu, dar am reusit sa il obtin, iar asta cu pestul de a pierde timp suplimentar. Am plecat cu 40 de minute intarziere, primind o “dezlegare” de la organizatori. Timpul limita de 10 ore parea mai mult decat rezonabil. In schimb, am pornit cu moduri in gat si cu pulsul la maxim.

Exista si o parte buna sau interesanta atunci cand pleci ultimul. Nu te mai poate intrece nimeni (in afara de un alt mega-intarziat ca tine), vezi si chiar simti lupta dusa de cei din coada plutonului, ai ocazia sa ii incurajezi pe cei mai inceti, apoi treptat ai sansa sa recuperezi. Sau pur simplu revezi alergatori dragi, precum Costel Zidaru sau Dna Elena Preda din Fetesti. Ei alergat la semi-maraton.

Dupa separarea traseului maratonului de ce al semi-maratonului (la Km 9) eram in continuare ultimul in proba mea, la distanta buna de ceilalti. Inca nu reuseam sa ma bucur 100% de cursa in sine, in schimb admiram traseul si peisajul si linistea, cu riscul de a gresi traseul. Noroc cu voluntarii.

Intr-un final, dupa cca 17Km, am ajuns si concurentii de la maraton. M-am bucurat tare sa-l reintelesc pe Memo (Sebastian Vranceanu) de la Radio Guerilla, apoi pe Catalin Mihaescu, pe Codrin Constantin (un adevarat temerar al curselor montane de anduranta) sau pe Laurentiu Fratila (caruia i-as acorda premiul de “Voluntarul anului la competitiile de alergare”).

Am urcat usor in clasament, desi locul ocupat la final nu mai conta. La fel nici timpul. Numai ca orele se scurgeau iute, iar kilometrii se adunau destul de greu. Nu in ideea in care voiam sa termin mai repede. Ci imi dadeam seama ca am resurse limitate, desi eu simteam ca ma misc bine. In astfel de momente, te gandesti ce ai fi putut sa faci mai bine, sa fi mai pregatit.

Motive si scuze puteam gasi usor: lipsa somnului, lipsa antrenamentului pe munte, stresul dinainte de start etc. Dar mai trecusem prin asta. De multe ori. Iar in cateva cazuri am si castigat curse in astfel de conditii. Oricum, astfel de ganduri nu mi-au putut lua bucuria de a fi in natura, de vedea locuri noi si chiar superbe, precum Lacul Vulturilor. Ca bonus, la punctul de alimentare de la lac am prins o slanina buna de tot.

Am ajuns la la linia de sosire, cu un sprint ca pe vremuri, dupa 7h56 (timp real), mai mult decat ma asteptam, dar intr-o stare fizica rezonabila. Terminasem maratonul cu numarul 193.

Am zabovit mai bine de o ora in zona de concurs, nu doar pentru hrana si revenire, ci pentru a ma bucura din nou de prezenta prietenilor alergatori. Le multumesc doamnelor Geta si Eugenia (participante la concurs si voluntari in aceslasi timp) pentru grija si bunatati.

Pe drumul catre masina (parcurs foarte incet) am auzit anuntul legat de sosirea ultimului maratonist, cu doar cateva secunde inainte de limita de 10 ore, nimeni altul decat Memo. Si m-am bucurat!

Multumesc Roxanei Siboiu si lui Andrei Gligor pentru intelegere! Raman dator!