Cu cat competitia la care luam parte e mai dificila cu atat ne dam seama ca pentru a ajunge la final nu e suficcient doar un corp bine antrenat. Inainte si mai ales in timpul cursei apar, pentru multi alergatori, intrebarile: Oare voi rezista psihic? Oare merita tot acest chin?

La start entuziasmul e mare, mintea mi-e inca linistita (nu vede inca “furtuna”), iar inima bate puternic. Pe parcurs corpul incepe sa cedeze, nu renunt. Am inca suficienta luciditate. Nu ma chinui. In nici un caz nu-mi apare gandul de a renunta. (…) Trec kilometrii, trec orele, corpul nu ma mai asculta. In capul meu lucrurile nu mai sunt asa clare.

Salvarea e in alta parte. In sufletul meu  stiu ca pot termina acea cursa grea, acolo (in suflet) sunt bine adunate si pazite acele motive si acele dorinte care fac din alergare mai mult decat o pasiune. Din suflet vine puterea de a nu renunta. E doar o incercare, un test (imi spun). Nu sunt ignorant in fata a ceea ce este greu, dar este ocazia perfecta de a deveni mai puternic.

Nu putine curse (maratoane si ultramaratoane) au fost cele in care fizic m-am resimtit mult prea devreme. Am alergat si am terminat acele curse pe picioare, dar le-am alergat cu sufletul. Asa s-a intamplat la Super-Maraton “Pe aici nu se trece” 2012 (dureri mari in talpi) sau la Dublumaraton Transmaraton 2013 – Locul III (dureri la picioare).

Daca inainte de orice demers se spune ca punem suflet in acea idee si acel plan, in toiul actiunii nu ne ramane decat sa folosim energia nebanuita produsa de entuziasmul initial. Entuziasmul nu dispare din suflet, ci doar din minte. El se transforma in “aripi” care ne poarta pana la finis.

Voi ati alergat vreo cursa cu sufletul? Cel mai probabil, da. Poate nu nici nu ati realizat asta.