Pentru un alergator pasionat (fie el alergator montan, maratonist sau ultramaratonist) alergarea este un mod de viata. Cand alergatorul este si competitiv atunci aproape totul se invarte in jurul calendarului competitional. Sunt si situatii de viata in care avem alte prioritati, iar atunci suntem nevoiti sa renuntam la competitii. Daca avem noroc putem imbina planurile sportive cu cele familiale sau profesionale.

In ultimii ani am lasat in plan secund cursele de 24 de ore. M-am axat mai mult pe Backyard Ultra. Si pentru 2025 planul initiat includea doua competitii de BYU si in primul rand “Ultrabalatonul” (211 Km). Pe parcursul perioasi de pregatire am considerat ca as putea avea resurse si pentru o cursa de 24 de ore. Aveam chiar speranta de a tinge din nou 200Km intr-o astfel de cursa.

Calendarul competitional din primavara era deja plin, asa ca m-am orientat catre festivalul ultra “TRansylvania 6 Days” de la Reghin. Cursa de 24 de ore era stabilita pentru data de 4 Iulie Vineri, cu final Sambata pe 5 Iulie. Numai ca Sambata dimineata eu trebuia sa fiu acasa, la parastasul de an pentru bunica mea, Maria. M-am gandit ce m-am gandit si am decis sa fac un compromis. Sa iau startul cu o zi inainte in cadrul probei de 48H cu gandul de a parcurge jumatate din acest interval.

Asadar, Joi pe 3 Iulie am luat startul la ultima din cele sase competitii de ultramaraton din prima parte a sezonului (si posibil din 2025). Reveneam la Reghin, tot in cursa de 48H, dar cu planul de alerga doar primele 24 de ore. Si chiar speram la un rezultat bun.

M-am oprit intr-adevar la jumatatea cursei, reusind putin peste 100Km. Pentru 24H este un “rezultat” foarte slab. Oricum departe de tinta mea initiala. Am acceptat acest deznodamant cu mult inainte de a ma opri din cursa.

Pur si simplu nu a mers. Am avut o stare de rau de la inceput pana la final. Am facut si o pauza mare (intre ora 1:30 si ora 9:00), in care am dormit. Cel mai probabil combinatia “caldura mare” si “numarul mare de competitii ultra din cele trei luni de primavara mi-au pus capac. Am avut si momente bune, in care chiar si speranta revenise. Nu a fost suficient. “Roata” efectiv nu se invartea, ci se inpotmolea.

Atunci cand fizicul nu isi revine psihicul cedeaza. Am tot cautat solutii. Mai multe ca niciodata. Au functionat doar partial. Mental mi-am revenit pe alocuri mai cu seama datorita momentelor in care am alergat, am mers si am povestit alaturi de o parte dintre participanti. Am avut placerea sa povestesc cu Matteo Tenchio, un adevarat campion ultra, din Elvetia.

La final a ramas bucuria de a participa la un eveniment minunat, intr-o atmosfera festiva. Si am plecat acasa “odihnit”, ceea ce se intampla foarte rar dupa un ultramaraton.

Felicitari lui Adrian Bontiu pentru sufletul si efortul depuse pentru acest festival al alergarii ultra.