Drumul catre 48h
Sunt mult mai multe sanse sa incepi si sa duci la bun sfarsit o provocare ce te sperie initial, decat o aventura in care esti tentat sa plojezi din prima. Este valabil pentru alergare, unde pasiunea curge prin sange, iar orice dorinta de a incerca o proba noua revine neincetat. In viata in schimb, ideal este sa nu eziti, sa nu amani. Unele sanse nu mai apar si a doua oara.
Imi place sa cred ca am inaintat in lumea alegarii si in competitii, treptat. Pas cu pas. Am inceput cu crosuri in 1999, am continuat cu semi-maraton. Aveam un respect imens fata de maratanisti. Si credeam, ca nu voi fi in stare sa fac asa ceva, vreodata.
Abia dupa 10 ani de la primul concurs am ajuns si la maraton (montan), in Octombrie 2009. In aprilie 2011 am reusit primul maraton pe sosea, iar in Noiembrie acelasi an cumva neasteptat am alergat si primul ultramaraton (70Km).
In Iulie 2012 am urcat distanta la 96Km (in 30 de ore) si cumva firesc, la numai 2 luni dupa, am luat parte si la prima mea cursa de 100Km (in 22 de ore). Acestea din urma au fost ambele pe munte.
In 2018 am dorit sa incerc un concept nou si anume competitiile pe ore sau zile. In luna Septembrie am alergat prima cursa de 24H. A parcurs 205Km, dubland distanta maxima de pana atunci. Desi m-am descurcat bine atunci, refuzam gandul sa maresc provocarea.
In 2021 am descoperit conceptul Backyard Ultra, care m-am prins total. In luna mai a acelui an am alergat prima astfel de cursa, in 33 de ore, ajungand la o noua distanta record pentru mine, 241Km. In Aprilie 2022 am reusit 36 de ore, totalizand la 241Km.
Astfel mintea mea a devenit deschisa catre o noi provocari. Pentru 2023 mi-am dorit a particip la “Transylvania 6 days”. A durat ceva timp (cateva saptamani) sa ma decid la ce proba. Am mers pe ideea de “pas cu pas” si am ales proba de 48 de ore.
Emotia
Din momentul inscrierii si pana la start s-au scurs sase luni de zile. O fost perioada cea frumoasa, din aceasta provocare. Cursa in sine era de asteptat sa fie oricum, dar nu frumoasa. Imi place sa sufar in alergare, dar asta nu inseamna ca suferinta e frumoasa. In schimba entuziasmul acestui nou pas, curiozitatea pentru noua promovare ultra si emotia asteptarii startului…toate acestea au fost stari frumoase.
Experienta de la Reghin urma sa o traiesc alaturi de familie. Cumva aceasta era gandita ca fiind si o mica vacanta in Ardeal. Planificarea sederii la Reghin, logistica si pregatirea mentala au reprezentat si ele aspecte placute de dinaintea cursei.
Evenimentul se afla in desfasurare cand am ajuns la Reghin. Era 29 Iunie, zi de mare sarbatoare (Sf. Apostoli Petru si Pavel). Era chiar ziua de nume a fiului nostru. Acesta a fost si unul din motivele pentru care am dorit sa mergem impreuna la aceasta conpetitie. Nu l-am sarbatorit cu fast pe Pavel, dar tot a fost frumos sau macar a fost altceva. Chiar si cazarea (la Pensiunea HUNTER VIP) a fost o supriza frumoasa.
Intrat in zona de concurs, pentru a prelua numarul, starea de spirit s-a schimbat brusc din emotie sau entuziasm in neliniste. Mi-as fi dorit sa ma simt in largul meu, sa cred ca apartin deja acelei experiente. Dar nu a fost asa. Starea s-a mentinut si in timpul cursei si tarziu am inteles de ce.
Motive de neliniste aveam cu siguranta inca de la inscriere. Probleme cu somnul, antrenamente insuficiente si nu foarte specifice, ceva probleme de sanatate. Speram totusi sa compensez cu psihicul. Dar toata pregatirea mea mentala pentru 100Km, 24H si mai ales pentru Backyard Ultra nu s-a potrivit si pentru 48H.
Aventura
Vineri, 30 Iunie, am luat in sfarsit startul la primul meu ultramaraton de 48 de ore. Desi cursa avea un final prestabilit (spre deosebire de competitiile tip “Last Man Standing”), linia de sosire parea mult prea departe ca sa ma gandesc la ea. Acesta a fost un aspect pozitiv.
Nu aveam altceva de facut decat sa ma misc cat de mult posibil, sa ma obisbuiesc cu o astfel de “nebunie” si sa capat experienta. Totul pe fondul unei suferinte mocnite, asortata cu o alternare intre nevoia de singurate si cea de socializare (in functie de stare si moment al zilei). A fost nevoie sa ma imprietenesc in egala egal cu concurentii, cat si cu fiecare metru din traseul de cca 800m.
Cel mai mare soc, dar si eliberare, a fost cand am realizat de fapt ca o cursa de 48 de ore (72h, 6 zile si mai departe), nu mai inseamna competitie de alergare, ci o aventura urbana, o adaptare a vietii obisnuite la necesitatea miscarii continue.
Atunci am inteles nelinistea mea. Senzatia de nepotrivire cu locul, cu tipul acesta de concurs. Este foarte posibil ca aceasta sa fi fost si o scuza pentru situatia mea fizica precara.
In rest, starile faine au alternat cu cele mai putin placute. Imi facea mult bine sa revad familia pe traseu, ma incarcam cu energie. Chiar am luat masa impreuna. In schimb, momentele cand incercam sa dorm au fost teribil de grele si m-au afectat psihic.
Cu mancarea m-am descurcat onorabil. Insa odihna nu am reusit sa o gestionez cum se cuvenea, mai ales in momentul in care mai avea cca 6 ore si am simtit nevoia de a dormi. Am dormit cel mai bine atunci, dar si cel mai mult.
M-am trezit cu cca 2 ore inainte de final si m-am aruncat intr-o “lulta” teribila pentru “podium”, avand cca 5Km in minus fata de cel aflat in fata mea in clasament. Intr-o ora am recuperat o singura tura (mai putin de 1km) si am decis sa nu ma distrug cu totul. Pentru ultimele 30 de minute m-am bucurat efectiv de alergare si de eveniment. Cred ca a fost singurul interval cand am reusit asta.
Finalul
Cand alergi si traiesti efectiv 48 de ore intr-un loc, evident nu te poti desprinde brusc de acolo. Am zabovit pe Stadionul din Reghin inca 4 ore: schimbatul echipamentului, dusul, premierea (indurata greu in soare), masa de final, povesti, strangerea “taberei”.
Seara, luand masa in oras, am reintalnit o parte din concurenti, gasca din Galati sau pe vice-campionul cursei de 6 zile, Luke Ivory din Scotia, alaturi Steve, de omul lui de suport. Eram deja fan-ul lui Luke, insa Steve mi-a atras atentia prin rolul lui vital in cursa, acel de a-i pregati sportivului sau cate o bere, aparent la fiecare ora. M-a impresionat mult si vesnic proaspatul sportiv din Monaco, Patrice Loquest (70 de ani).
Ii multumesc din suflet one man show-ului (organizator) Adrian Bontiu pentru tot suportul. Mult respect si apreciere pentru cei doi fotografi. Ati fost foarte tari!
Iar pentru copiii si sotia mea nu am suficiente cuvinte de multumire pentru ca au fost alaturi de mine!