Alergatorii sunt niste turisti chinuiti, dar fericiti. Ei n-au nevoie de concedii de 2 saptamani, de super facilitati sau activitati de omorat timpul. Ei nu asteapta vara sau iarna, soarele sau zapada pentru o vacanta. Ei nu isi pun problema ca ar putea avea o vacanta nereusita. Conditia de baza este sa poata alerga. Ei isi planifica mult mai usor si mai repede calatoriile si vacantele active; desi sarcina lor e chiar mai complicata, uneori. Nu sunt nevoiti sa-si convinga prietenii sa-i insoteasca. Ii va  regasi cu siguranta la destinatie.

Pentru un alergator orice competitie in afara zonei in care locuieste este o buna ocazie de calatorie si vacanta. In timpul unei cursei el poate face un tur al orasului mult mai rapid decat orice “City Tour Bus” sau o drumetie in alergare prin cei mai spectaculosi munti.

Odata cu lansarea proiectului Runsilvania Wild Race (in 2012) un vechi vis al meu avea sa se implineasca: o competitie de alergare in natura, sub spectrul aventurii. La Editia I nu am reusit sa ajung, dar am incercat sa fac evenimentul cat mai cunoscut. Am asteptat un an cu gandul la “cursa salbatica” in Muntii Apuseni. Nu mai puteam refuza invitatia organizatorului a 2-a oara la rand. Pana in ziua concursului motivele de a parcurge din nou o asemenea distanta au tot crescut. Printre ele ar fi participarea lui Ionut Zinca si Slana Party. Desi nu urma sa stau mai mult de 1 zi, imi doream sa profit la maximum de intalnirea cu o zona frumoasa si cu niste oameni faini.

Dupa 12 ore de mers cu trenul, si numai 2 ore de somn, am fost preluat din Gara Huedin de “nenea Iancu”. Avea sa-mi fie o gazda si un ghid de milioane. M-a hranit si m-a bagat fortat la somn (30 min.). Am ajuns la zona start inca adormit, dar gata sa ma bucur de “cursa salbatica” si frumusetile naturale. Printre participanti erau nume grele, dar i-am simtit inca de la Start foarte relaxati. Oboseala crunta mi-a rapit din viteza si din atentie, dar ochii nu conteneau sa se bucure de minunatiile naturii, printre care bulgarii de sare sau poteca de pe culme, pe marginea prapastiei. Undeva spre jumatatea cursei am simtit intr-adevar ca aveam in fata un traseu “salbatic”: un ziz-zag naucitor printre busteni, crengi si buruieni inalte sau poiana ramata de mistreti. In aceasta zona marcajul a fost remarcabil (din 2 in 2 m).

Odata cu drumul forestier din padure mi-am regasit linistea si o parte din viteza. Mai ales pe coborari. Traseul se apropia de zona de Finish si eram speriat ca se termina prea repede aceasta “joaca de-a salbaticia“. Nu a fost decat linistea dinaintea furtunii. Catre “circuitul grotelor” am inceput o urcare teribila, dar incredibil de frumoasa. Urcam pe un soi de trepte acoperite cu muschi de copac. Desi ma asteptam sa ma “chinui”, am simt ca prind arip. Am reusit sa recuperez pozitiile pierdute la cele cateva ezitari (in ce priveste traseul). Bezna dintr-una din grote si iesirea pe coate au fost intr-adevar unele dintre cele mai “wild” momente dintr-o cursa de alergare montana. Mult mai incomoda (spre suprinderea mea) a fost coborarea de dupa grote. Buruieni, crengi, lastaris, urzici, rugi si alte “obstacole”; toate acestea pe o poteca improvizata. Aproape ca mergeam la pas. Dar brusc am “aterizat” din nou la drumul pietruit, de masina, unde am intalnit un participant dezorientat. Avand incredere in indicatia unui voluntar am continuat drumul si am prins in sfarsit viteza mult asteptata, bucurandu-ma de cele cateva viraje. Am terminat in Top 10, cu timpul de 02:16:42. Nu asa cum mi-as fi dorit, dar destul de bine raportat la starea de oboseala acumulata.

Am alergat cca 15 km alaturi si aproape de “Iron Man-ul” Sebastian Butcovan. Ne-am “tinut de urat”, ne-am motivat reciproc, am gresit de cateva ori traseul, ne-am jucat de soarecele si pisica (din cauza mea, intrucat acceleram pe coborari si pierdeam viteza pe urcari). Din pacate, la niste trepte de lemn s-a lovit si ramas in urma, exact in momentele cand eu ma simteam foarte bine. Din pricina oboselii, a tensiunii competitiei si a traseului solicitant nu am reusit sa savurez peisajele superbe. Mi-a placut foarte tare si zona de Start / Finish, o poienita verde. Dupa cursa mea am revenit pe traseu pentru a recupera 2 participante “ratacite”, care se pare ca ar fi avut nevoie de marcaj special. Au preferat sa orbecaiasca cateva ore bune pe traseu, decat sa revina la ultimul marcaj sau ultimul punct cunoscut din traseu, pentru a gasi motiv de cearta cu organizatorii.

La curtea lui “nenea Iancu” am avut parte de o recuperare “ca la carte”: ospat in aer liber (rosii, branza, ceapa cinstite cu palinca) si o “sezatoare” pe dealul din spatele casei (cu povesti incluse in pachet). Nu-mi puteam dori mai mult. Pentru asa ceva venisem in Apuseni. N-aveam nevoie de o saptamana sa “simt” spiritul locurilor. Am revenit la poienita din Rachitele pentru Diplome, Premiere, Tombola, Slana Party. Cu ocazia Wild Race-ul am devenit si membru al Asociatiei Runsilvania, statut care ma onoreaza. Multumesc!

Am alergat prin locuri minunate din muntii Apuseni, am parcurs un traseu “salbatic” in mare parte, m-am tarat pe coate, am gustat slana parlita la foc de tabara. Asta-i “pofta ce-am pohtit”. Si sa mai poftim cu totii si anii care vin!