Sunt fan declarat al alergarilor de plat sau de sosea, insa atmosfera de la competitiile montane e pe sufletul meu. Capat energii nebanuite doar cand regasesc vechi prieteni alergatori, cand respir aerul de munte sau cand arunc o privire rapida catre varfurile muntoase.

Desi inca alerg zeci de competitii pe an, merg in alte zone ale tarii mai cu seama pentru maratoane. Asa se intampla ca am ratat o cursa precum Alba Iulia City Race (desi vreau sa ajung si acolo) sau nu voi fi prezent la Semimaratonul Brasov (4 Aprilie). Simt totusi unele chemari ale muntelui, cum a fost cazul cu Postavaru Night – Editia a IX-a (21 Martie 2015).

Am participat la Postavaru Night in 2012 si 2013. Am ramas impresionat de intensitatea curselor, de imaginile nocturne, de atmosfera speciala si chiar de prestatiile mele. Am revenit in 2015 alaturi de bunii prieteni Alex Paraschiv si Edi Tudor. Stiam ca nu merg acolo doar pentru alergare. Am simtit ca revin cumva si in lumea alergatorilor montani. Din Septembrie am alergat doar la ses, ca sa zic asa.

Am lust startul incercand sa-mi aprind frontala. O tinusem inchisa pentru ca am darul sa pun lumina fix in ochii oamenilor cu care vorbesc. Cronometrul am uitat sa-l pornesc.  Betele nu le “simteam”. Dar totul era bine. Deodata m-am trezit intr-o mare de oameni si bete de trekking. N-am plecat din spate, dar zeci de alergatori erau deja in fata mea. Oameni antrenati, ma gandeam eu!

Am impins in bete din greu, am alergat mai putin decat ma asteptam, insa am fost surprins de cadenta nebuneasca a pasilor mei in urcare. Abia dupa jumatatea curselor a trebuit sa caut rezerve de energie. De 2-3 ori mi-am intors privirea sa vad sirul de luminite miscatoare. E haios ca nu recunosti alergatorii de pe traseu, dar te simti “frate” cu ei. Voluntarii din bezna ma striga pe nume (asta chiar e tare) si undeva sus e si o camera foto. Sunt anti-talent pe urcari in concursurile montane, in mod straniu insa pe zapada lucrurile merg bine. Zapada nu e la fel peste tot. Ba tare, ba moale, mai alunecoasa. Deodata vad o lumina rosie. Gata? Se termina distractia. Stiam ca ultimele serpentine dureaza ceva, dar acum parca le-am parcurs intr-o secunda. Cu ultimele forte catre Finish! Si ce cursa! Abia la final am realizat ce experienta incredibila a fost pentru mine, pentru sufletul meu. A fost o urcare fantastica. M-am miscat mai bine decat preconizam si am trait niste senzatii unice. De fapt, nici nu le prea pot explica.

Pe platoul de langa telecabina nu poti avea o rasplata mai buna decat ceaiul cald. Era deja multa lume cand am ajuns eu. (Din pacate inca nu stiu ce timp am scos, sau pozitia in clasament. Dar nu asta e cel mai important.) Curand ajung Edi, Alex si Gabriel (ne marisem gasca, intre timp). Pana si coborarea catre cabana are farmecul ei.

Atmosfera de la cabana e o alta poveste faina. Nu e musai sa se intample ceva deosebit. Oamenii prezenti sunt suficienti ca sa ma bucur de fiecare moment. Am ramas destul de putin (cca 1h30). Am servit pastele oferite de “gazde” (precedate de un carnat de nota de 10, de la Lidl). Am pornit coborarea cu burta plina si am ajuns in Poiana Brasov in mers de promenada.

A fost o evadare de cateva ore. O evadare din orasul agitat, o evadare de la alergarile pe sosea, o evadare din lumea grijilor cotidiene. Sunt si mai bucuros ca aceasta mica “aventura” le-a placut prietenilor Alex si Edi. Ii multumesc lui Gabriel Constanda pentru tricoul super braduit TTR.

Ne revedem la editia aniversara in 2016!