În viaţă, în carieră, dar şi în  sport pleci de undeva de departe (sau de jos) şi tinzi la ceva mai mult, mereu mai mult sau mai bun. De mic copil, ascultam şi reascultam povestea soldatului de la Maraton, spusă de tatăl meu. Am practicat atletism, la vârsta de 10 ani, dar pentru scurt timp (6 luni). Mi-am promis atunci că odată şi odată voi face sport de calitate (daca nu va fi chiar sport de performanţă). Ani de zile urmăream cu sufletul la gură competiţiile de atletism.

            În 2000 am vrut să particip direct la Maraton, dar m-a temperat o doamnă în vârstă, de la Federaţie. Am rămas pentru 9 ani de zile, doar cu semimaratoane. Primele 3 maratoane au fost pe munte (dar le-am considerat mai mult o aventură). În Februarie 2011 am inceput antrenamentele serioase, iar primul maraton clasic l-am alergat  la Cluj. În timpul cursei m-am felicitat că mă antrenasem. Mă simţeam foarte bine. Era o plăcere să alerg.

            Pentru MIB aveam de luat o Revanşă. Aveam deja curse de semi, alergate. Revanşa era faţă de toate acele  aspecte din viaţă care m-au împiedicat să alerg mai curând Maratonul la Bucureşti (în 2010, aveam programată o nuntă, ca fotograf). Mi-am dorit un antrenament specific, dar nu a fost cazul. Erau prea multe competiţii înainte de MIB (din care 2 maratoane montane). Aşadar am luat aceste concursuri pe post de antrenament. Aveam mai mult nevoie de odihnă, decât de antrenamente. Cea mai lungă alergare a fost de  16 KM, cu 10 zile înainte. Mă simţeam pregătit fizic, dar mintea era prea relaxată. Mă gândeam la cu totul alte concursuri. MIB devenise o cursă obişnuită (cea mai importantă, dar obişnuită). Nici target-ul nu mai era unul clar: ci doar sa alerg bine (chiar foarte bine). Doream evident, să cobor sub timpul de la Cluj. Un 3h 15 ar fi fost mai mult decat OK, dar în sinea mea simţeam că pot şi mai mult.

            Cred că cineva, acolo sus, a aranjat să nu trag prea tare la MPC (care avusese loc cu doar 1 săptămână înainte). Muşchii de la picioare bubuiau de încordaţi ce erau. Dar asta îmi dădea încredere.

            Am fost pe o bucată din traseu cu 2 zile înainte de maraton şi am rămas cu senzaţia că traseul e fain şi rapid. Principala strategie era să nu întârzii la Start. Am mai păţit eu, din astea. Am reuşit, cu emoţii, dar am reuşit. Planul era să ascult muzică cât mai energică, să o zăresc pe Mariana (soţia mea), la fiecare tur, să nu pierd prea multă energie prin binecunoscutele sărituri şi gesturi pentru camera foto. Toate acestea: pentru starea de bine.

            Dar pentru tentativa de PB…mi-am dorit să fie răcoare şi să plouă. În lipsa căldurii, aveam să mă opresc mai puţin pe la punctele de alimentare sau să nu mă opresc deloc, ceea ce ar fi însemnat timp câştigat şi menţinerea ritmului (lucru bun pentru moral). Descoperisem de curând că pot să ţin aproape de un alt alergător, puţin mai rapid ca mine. Aşa că ţinteam să găsesc aşa ceva. Deşi antrenorii nu ar recomanda aşa ceva, eu mi-am propus primele 2 ture mai rapide şi ultimele 2 ceva mai lente, dar fără diferenţă mare între ele.

            Aş vrea să povestesc amănunte picante, despre lupta cu corpul şi mintea, din timpul cursei. Dar nu e cazul. De la început la sfârşit m-am simţit excelent, cu ritm prea rapid faţă de ce reuşisem până atunci. Am alergat mult mai lejer decât mă aşteptam. Fără dureri şi neplăceri. A fost o cursă minunată. Vremea pentru mine a fost ca o binecuvântare. Am reuşit să menţin ritmul (adaptat pentru nivelul de oboseală). Am avut mintea limpede şi nu am făcut greşeli mari (părerea mea). Am reuşit să nu mă opresc deşi mai bine de o tură (căutam toaletele ecologice) cu privirea. M-am încărcat la maxim cu energie sufletească de la susţinătorii de pe traseu (mai ales de la Mariana şi de la colegii de club). Recunosc că m-au ajutat: gelul de la început şi activatorul (luat la KM 32). Aşa cum credeam că se va întâmpla, un imbold puternic mi l-a dat muzica (din MP4 Player). Depaşit fiind de liderii africani ai cursei, nu m-am demoralizat; dimpotrivă, stilul lor mi-a dat încredere (nu de alta, dar eram convins că alerg şi eu întocmai ca un kenyan; Mariana chiar m-a comparat cu ei; şi nu doar pentru că sunt la fel de skinny). Dar cel mai mult, m-am simţit ca un MdA (maşină de alergat).

             Ehe, pe parcursul traseului am avut probleme “serioase”: Trupa veselă cu boxe, de la Timpuri noi, avea numai muzică Latino. Pe unii susţinători de pe margine nu i-am recunoscut. Doamnele în vârstă cu umbrele erau prea grăbite la trecerile de pietoni, ca să ne cedeze trecerea. Multiplele depăşiri alternative cu Hiroko Ogawa m-au zăpăcit de cap. Eram prea îngheţat ca să mă opresc la toaletă. Dar, oricât aş încerca nu–mi amintesc să fi avut probleme reale. M-a speriat doar conştientizarea faptului că pentru un timp de cca 3h ore, ritmul devenise incredibil de alert, pentru ceea ce eram eu obişnuit.

            Pe lângă cele enumerate mai sus, am întâlnit momente emoţionante: cupluri (fată-băiat) alergând în timp ce se ţineau de mână; sânge pe tricourile câtorva maratonişti; alergători italieni de peste 35 de ani, foarte buni; efortul uriaş şi încrâncenarea ultimului sosit la proba de SemiMaraton; întâlnirea pe traseu cu prietenul meu cel mai bun, Alex Axon, aflat la primul semi-maraton; faţa veselă a lui Tarzan (Hadrian); soţia mea, îndurând frigul şi ploaia pentru mine; trecerea liniei de sosire de mână cu Ionuţ Purcea (aflat la primul maraton); primirea medaliei de la o prietenă foarte bună: Oana Bursuc.

            In capitol aparte al cursei, l-au reprezentat emotiile traite: Am avut emoţii cu ajunsul la ora de start. Am avut trăiri deosebite la fiecare trecere prin poarta de Start. Încercam să zâmbesc, pentru a se vedea că mă bucur de alergare. Iar Finish-ul a fost chiar foarte emoţionant, terminând de mână cu alt maratonist.

            De cum m-am oprit (la Finish) muşchii de la picioare mi s-au blocat. Dar senzaţia sufletească a fost una minunată. Alergasem un Maraton superb, cu atmosferă faină şi mai ales un timp excelent pentru mine (3h:09). M-am simţit sportiv, mai cu seamă pentru faptul că am ajuns în acelaşi timp cu mulţi sportivi legitimaţi. M-am simţit împăcat. Reuşisem să alerg un maraton în ritm bun, fără erori mari, fără dureri, cu zâmbetul pe buze în mare parte; dar, cel mai plăcut sentiment, alergasem un maraton înconjurat de foarte mulţi oameni dragi.