Alergam pentru noi, dar alergam impreuna. Esti singur in lupta ta cu tine, insa sarbatoarea este a tuturor. Exista un clasament pentru ca ne plac statisticile si pentru ca vrem sa stim unde suntem si unde putem ajunge. Terminam cursa si suntem fericiti. Primul si ultimul poate sunt cei mai fericiti. Primul e castigatorul, e cel mai bun. Ultimul se felicita ca nu a renuntat si a trecut linia de finish. Lupta lui a fost cea mai grea. Pentru aceasta sarbatoare care este maratonul, pentru aceste monente de glorie personala si de fericire, astepti si te pregatesti un an. In fiecare an.

Unii alergatori mai “nebuni” au mai multe sarbatori de acest gen intr-un an. Cei mai nebuni au doar cateva saptamani pe an in care nu sarbatoresc. Exista desigur un maraton cu rolul de “cea mai mare sarbatoare” a alergatorilor (poate nu si cea mai frumoasa). Fiecare sarbatoreste in felul lui (primul maraton, al 100-lea maraton, cel mai bun timp etc) sau atat cat considera (cursa populara – 3Km, stafeta 4×10,5Km, semimaraton si maraton. Aceasta sarbatoare (cu bune si rele) este Maratonul International Bucuresti.

In 2013 nu am alergat la MIB. Am alergat atunci insa pe pamant nemtesc (un semimaraton), cu gandul la prietenii alergatori din tara. Am asteptat aceasta sarbatoare un an de zile. M-am pregatit pentru ea alergand alte maratoane. Aceasta a fost strategia mea (de exemplu: 5 maratoane, inclusiv montane, in luna August si 3 maratoane in 3 saptamani consecutive inainte de MIB). Toate acele curse au fost alergate cu rezerve si terminate cu zambetul pe buze. Am pastrat pentru MIB concentrarea si puterea de a suporta tensiunea si dificultatea unui maraton alergat la potential maxim.

La o astfel de sarbatoare e musai sa te prezinti cat mai bine. Te ajuta  contextul si atmosfera. Pentru un amator marea provocare e sa coboare sub 3h. Eu am de “taiat” doar 4 minute. Fara un antrenament serios nu ar fi de bun simt sa ating aceasta bariera. Dar o imbunatire a timpului personal ar fi ca o victorie.

Desi imi plac dublele (2 maratoane in 2 zile), anul acesta am renuntat la MPC (acolo e alta sarbatoare, o sarbatoare unica). Simteam ca e momentul sa acord MIB-ului toata atentia mea. Ziua care precede maratonul este la fel de speciala. Esti intre prieteni si nu-ti vine sa mai pleci. Pentru mine si familia ziua de sambata a fost una aparte. Mariana si Pavel au participat la “cursa bebelusilor”.

La Start am retrait vesnicele emotii, ca la fiecare cursa. N-am ratat Start-ul, nu va speriati. M-am infiltrat in sectorul potrivit si n-a fost nevoie decat sa intorc privirea sa gasesc fete cunoscute. Veselie si mainile in aer. La 1 minut dupa Start am trecut si prin poarta. Primul kilometru a fost cel mai provocator. Depasiri pe un picior, slalom si atentie maxima la tot ce misca si ce nu misca (garduri).

Dupa 2 km totul intra in normal. Pe fata fiecaruia se poate citi inceputul unei povesti. Acte de vitejie sau bucuria de a alerga. Apoi m-am concentrat pe povestea mea. Una simpla. Daca voiam un timp bun, aveam nevoie de un inceput vioi si de un ritm sustinut pana la final. Din experiemta stiam ca pe final nu mai pot recupera, daca ma relaxez inca de la Start. Concentarea nu m-a parasit deloc. Traseul nu mi-a mai parut monoton, c-an alte dati. As fi avut nevoie de mai mult energie din partea trupelor de muzica de pe traseu. Foarte linistiti erau toti, sa nu zic apatici. Auzi tu, sa-mi cante mie: “Ti-am dat un inee-ee-eel!” Au compensat insa voluntarii si echipele de sutinatori. Nota 10  pentru ei!

Pe la Km 22-25 am pierdut cateva pozitii (5, sa zicem). Am scazut ritmul (undeva la 4:30 / Km). Pana la final am mai recuperat, in plus am “cules” pe traseu cativa viteji (care au vrut mai mult decat se putea). Inca o data, pe urcari prindeam aripi. Finalul a fost evident in crestere de ritm. La 3h fix am intrat in ultima linie dreapta. Bariera ramanea sa fie depasita cu alta ocazie. Dar efortul a meritat. Am terminat Maratonul International Bucuresti cu timpul real de 3h02:30. Cel mai bun timp personal. O imbunatatire de 1 minut si jumatate. Locul 42 din cca 700 de finisheri. O strategie diferita, de neimaginat pentru unii (pregatirea prin alte competitii), dar una care a dat roade.

Pentru un timp bun, trebuie sa fi dispus sa suferi, sa accepti si ignori durerile si disconfortul minim dat de un ritm sustinut. Nu radiezi de bucurie, dar in adancul tau esti impacat. Iar la final esti multumit. Am revenit la MIB, asa cum imi doream: sa-mi demonstrez ca se poate si mai bine. Asta ar fi concluzia povestii mele. Insa am “simtit” si alte povesti: retragerea marii campioane, Constantina Dita; drumul de la Locul III la Locul I la stafete, pentru echipa lui Emanuel Trandafir si Cristi Lutic, primul maraton din viata lui pentru Ionut Tudor (un om care chiar si-a trait la intensitate maxima aceasta unica experienta), revenirea la Bucuresti a sportivul libanez Ahmad Ghoul (in proba de scaune cu rotile), alergatori de munte care au renuntat la cursa “regina” (MPC) pentru o “portie” internationala de asfalt si altele.

Aparte de motivatia personala, am avut cateva motive pentru care am alergat la MIB. Nu in scopuri caritabile si in semn de multumire pentru Dr. Eugen Sandica, pentru clinica HDZ-NRW din Bad Oeynhausen, pentru Asociatia Inima Copiilor. Am alergat pentru viata si pentru inimi.

MIB-ul este o sarbatoare internationala si asta inseamna eveniment urias. Anul acesta participantii au resimtit mai acut unele probleme. Sunt curios sa vad imbunatatirile la editia din 2015. Dar mai importanta va fi imbunatatirea performantei personale a fiecaruia.