Poate cel mai important trofeu in sport, ca si in viata, este implinirea unui vis sau atingerea scopului propus. Acest “trofeu” este pastrat in suflet si ramane viu. Nu poate fi deteriorat sau furat. El al nostru, dar il impartasim cu ceilalti. Iar ei fac acelasi lucru. Ne place competitia (nu rivalitatea), intrucat ceilalti alergatori ne ajuta sa castigam batalia cu noi insine.

Nu-mi pot explica de ce nu am fost tentat sa vizitez cetatile dacice ca simplu turist. Am reusit acest lucru in alergare, ca maratonist, pe 29 August 2015, participand la Maratonul Dacilor. Am atins 4 cetati intr-o singura zi, pretul platit (taxa de participare nu intra la socoteala) fiind efortul depus in alergare.

Ca de obicei, povestea unui nou maraton nu inseamna doar alergare pe distanta de 42Km. Am ajuns la Costesti dupa miezul noptii, impreuna cu Mariana, Pavel si Ilie Rosu. Am cautat Poarta si Tabara cca 45 de minute. Ne-au “luminat” 3 jandarmi care se “incalzeau” pentru maratonul ce urma. 3 ore de somn se pare ca au fost suficiente. Aerul tare de munte e un energizant excelent.

La ora 7 au plecat maratonistii, poarta de Start fiind chiar Poarta satului Costesti. Inedit. Putini cunoscuti, multi oameni din zona (am dedus eu). Ne-am insirat imediat pe serpentinele care urcau spre Cetatuie. Inca din prima urcare am simtit asprimea acestui traseu. Efortul ma consuma, dar ma si intarea in acelasi timp.

Am revenit curand in apropierea zonei de Start pentru asaltul celei de-a doua cetati: Blidaru. O urcare prin padurice. Peisajul deja parea total diferit de ceea ce intalnim de obicei la un maraton montan. Ma simteam ca intr-un vis. Parea ca urcam spre cer. Ascensiunea ma chinuia si ma elibera in acelasi timp. Eram deja in prima linie. Se faceau mici rocade. M-am trezit din vis odata cu coborarea. La vale simt ca zbor, dar nu cu capul in nori. E musai sa calc apasat si sa fiu 100% concentrat la poteca.

Iesit la lumina pe culmile dealurilor descopar un peisaj de poveste. Dealuri, pajisti, poieni, capite de fan, livezi, garduri din lemn. Nu ma mai satur. Nu visez, intrucat senzatia mea e confirmata de Adrian Teodorescu. In fata unei case un scolar ne asteapta cu bomboane. Urmeaza o portiune de care profit la maxim si anume asfalt pe cca 2 km; coborari, dar si urcari. Cate o babuta (parca ivita din basme), ma saluta zambitoare. Se gandeste probabil daca am scapat autobuzul.

La prima trecere pe la PC-ul din Prihodiste il intalnesc pe Eduard Petrov. Aveam sa-l mai regasesc pe traseu. Incep o noua coborare solitara, de data asta prin padure pe forestier. Acum imi pare ca drumul se pierde in strafundurile pamantului. Ma trezeste din acel nou vis, un zumzet. Ajung la un nou PC (Alun), unde un grup energic si vesel pare trezit cu noaptea in cap special pentru a sustine maratonistii. Caut ceva de mancare. Nu vad decat mere.

Urcarea spre urmatoarea cetate nu e la fel de grea. Nu ma chinui, totusi ma misc ceva mai anevoios. E clar ca vin alti maratonisti din urma. Si ca sa pierd tot avansul, imi permit si o mica ratacire. O iau la vele pe o poteca paralela. Sesizez eroarea si reincep urcarea. Adrian era deja la 3 minute in fata mea, cand am ajuns la 3-a cetate din traseul maratonului si anume Cetatea Pietrele Albe. Acolo sus un tanar canta la chiatara.

Abia trecusem de jumatatea traseului. La baza cetatii, indrumat de Pavel Lixandru (fiul cel mic al organizatorului), beau apa cat pentru 10 alergatori la un loc. Noi peisaje faine ma asteapta. Numai ca am multe porti de deschis si inchis, intre aceste peisaje. Din spate vine si Rapi (Ionel Rapotan), iar ceva mai in fata in regasim pe Adi Teodorescu.

Trec peste un moment greu (nu stiu unde si cum mi-am pierdut energia, dar iata ca am regasit-o la umbra copacilor, pe drumul de iarba). Traseul tine cu mine, incepe o noua coborare pe care ma fac nevazut. Revenit la Prihodiste servesc ducealta de afine,”fur” un pahar de Pepsi si pornesc tot la vale, pe  portiunea comuna cu semimaratonul. Lucrurile se anima. Pana la final aveam sa intalnesc numerosi semaratonisti.

Pana la PC Apicultor Decebal Achim am parcurs cca 3Km de-a lungul paraului, paralel cu drumul pietruit. O portiune extrem de dificila si riscanta, plina de noroi. Era oricum mai interesanta decat drumul plin de praf.

Incep atacul final cu o noua urcare nimicitoare. Picioarele rezista, la fel si coafura. Eram pe Locul 4. Urc cu nadejde si ajung intr-o poienita, apoi trec direct printr-o gospodarie unde o batranica imi ureaza sa am putere pana la final (aveam sa aflu ca era vorba de casa padurarului). In fata mea 2 maratonisti au pierdut putin traseul. Ne separam curand si raman cu gandurile mele. Revin in prezent cand realisez ca am sange la un genunchi. Lovisem un ciot dintr-un brad cazut la pamant. Ajung din nou la drumul prafuit, beau apa si ma spal la genunchi.

Plec in graba si fara sa imi dau seama “dau piept” cu “pieptul lui Decebal”. O urcare piezisa, fara poteca, pe frunze si pamant ud, in patru labe. Intalnesc semimaratonisti ramasi fara forte, aproape rapusi de caldura si efort. Nici eu nu ma simt mult mai bine, dar ma misc. Ma misc cam haotic, ce-i drept. Nu vad poteca. Razele soarelui razbisera printre frunzele copacilor si ma orbeau. Ma simteam ametit. Un fel de hipnoza. Dar cumva am tinut drumul si am iesit la lumina. Lumina aceea era de fapt finalul maratonului. Am ajuns la a 4-a cetate si ultima: Sarmizegetusa Regia. Nu puteam avea o calatorie mai frumoasa, decat parcurgerea unui maraton, catre acest loc incarcat de istorie si somboluri.

Am terminat Maratonul Dacilor pe Locul 3 din 59 de finisheri, cu timpul de 05:08:19. La cateva minute a sosit si Mariana. Am vizitat impreuna Cetatea, ne-am relaxat si ne-am bucurat de atmosfera pe masura ce maratonistii si semaratonistii soseau la Finish.

Intorsi la tabara am servit o excelenta mancare cu carne de miel. Nici branza sau palinca n-au fost mai prejos. Premierea a avut si ea farmecul ei: povesti, mesaje, simobuluri, legaturi, promisiuni, cupe, harti dacice, miere si multe poze.

In Muntii Orastiei am alergat un maraton greu si frumos, ca multe altele. Insa senzatiile si calatoria au fost diferite. Am simtit ca alerg pe urmele dacilor.