“Mental, todo es mental. Impresionante!” Acestea sunt cuvintele unui locuitor al micutului orasel La Parra din S-E-ul Spaniei, cuvinte rostite pe la 5 dimineata pe strazile adormite, dar inca batute de ultimii alergatori ramasi in competitie in “LA PARRA BACKYARD ULTRA 2022” (Editia I).

Impresionat am fost si eu si inca sunt de experienta traita in Spania la mijlocul lunii Martie 2022, cu ocazia ultramaratonului de tip Backyard Ultra alergat pe strazile si pe dealurile localitatii La Parra. Oamenii, atmosfera creata, oraselul si cursa in sine mi-au intrat la inima asa cum se pare ca si eu le-am intrat lor (organizatori si localnici).

Povestea acestei aventuri a inceput cu destul de mult timp inainte de startul efectiv al competitiei. In cautarea asidua a unei competitii pe sufletul meu, pentru prima parte a anului, mi-a atras atentia LA PARRA BACKYARD (Editia I) in regiunea Extremadura, SE-ul Spaniei.

Imediat ce am luat legatura cu organizatorul (asa cum obisnuiesc de fiecare data cand merg in afara tarii la un ultramaraton) am simtit caldura si sustinerea din partea acestuia, dar si o dorinta nestapanita de a alerga pe dealurile din zona.

M-am inscris chiar in perioada Craciunui, iar timpul trecea foarte greu. Am tinut permanent legatura cu Fernando Garcia (organizatorul concursului, pe care acum il consider prieten) si urmaream zilnic pagina de Facebook a evenimentului pentru noutati. Fernando a avut o rabdare incredibila sa raspunda de fiecare data. El nu vorbeste limba engleza, iar eu nu inteleg chiar totul in limba spaniola. Evident cu Google Translate am lamurit orice. I-am  cerut ajutorul in ceea ce privea logistica inclusiv pentru transportul de la Madrid catre zona de concurs si m-a asigurat ca totul se va rezolva. Si chiar m-a ajutat cu tot ce am cerut. Nici nu stiu daca am meritat.

Planuiam sa merg in Spania singur si eram putin ingrijorat legat de partea de suport. Eram convins ca voi gasi sprijin la fata locului, dar deja era prea mult sa cer asta tot organizatorului. Apoi am aflat ca un vechi prieten locuieste in Sudul Spaniei (la cateva ore de La Parra). Este vorba de Emanuel Trandafir. Impreuna cu logodnica lui, Cristiana, Emanuel a fost de acord sa ia parte la aceasta mica nebunie a mea si mi-au oferit multa liniste inainte de competitie. Nu stiau inca, dar urmau sa faca eforturi mari pentru a fi alaturi de mine. Nu le pot multumi indeajuns pentru asta!

Intrucat la jumatatea lunii Februarie am ratat un backyard ultra in Norvegia (o cursa descoperita inaintea celei din Spania), ultimele saptamani au trecut foarte greu. Perioada de pregatire mentala si logistica de care se pare ca am nevoie inainte de un concurs tip “Last Man Standing” este de cca 6-7 saptamani. Iar eu am asteptat aceasta cursa 11 saptamani. Pregatirea fizica nu era chiar o prioritate, insa am avut doua antrenamente de trail run de 60 Km in Ianuarie, respectiv in Februarie.

Cu toata bunovointa lui Fernando nu am reusit sa am chiar toate detaliile traseului. Inainte de pasiunea pentru backyard ultra nu studiam mai deloc traseul unei competitii. Acum lucrurile stateau altfel. Aveam nevoie sa cunosc bine bucla pentru a ma seta mental. Am studiat fiecare poza si detaliu gasite pe pagina de Facebook a cursei, plus informatiile primite direct de la organizator. Era vorba de o diferenta de nivel de 150m in cei 6,7Km (distanta standard pentru formatul backyard ultra). Traseul includea portiuni de asfalt si dale (prin oras), poteci inguste pe dealuri si o portiune de 1 Km de drum neasfaltat (un fel de zgura).

Necunoscand dificulatea traseului mai ales in conditii de ploaie am plecat in Spania cu planuri marete legate de numarul de ture. Peste 30! Poate chiar peste 33! Visam frumos. Probabil Fernando nu a dorit sa ma sperie si mi-a prezentat traseul ca fiind foarte abordabil. Insa nu a fost chiar asa. Dupa cursa am comentat putin. Mi-a trecut repede.

Sa ajung efectiv in oraselul La Parra nu a fost floare la ureche. Cu ajutorul organizatorului am aflat ca voi putea merge de la Madrid cu un prieten al sau, Marcos Richi de Zavala. Marcos vorbeste foarte bine limba engleza si a avut foarte multa rabdare cu mine. M-a asteptat la locul stabilit mai bine de o ora din cauza unui lant de intamplari: a durat foarte mult sa ies din aeroport, am ocolit mult cu metroul si trenul si nu aveam internet pe telefon. Insa fara ajutorul unur necunoscuti ar fi durat si mai mult.  Acestia fie au mers cu mine pana la statia potrivita, fie mi-au oferit internet pe telefon (Hot Spot). Ba chiar am primit cadou si o cartela DIGI de la un roman stabilit in Spania, pe care l-am cunoscot in aeroportul Otopeni.

Din momentul in care m-a preluat Marcos totul a fost simplu. Am ajuns in La Parra in jur de ora 11 seara. Tabara de baza a competitiei a fost un fel de sala polivalenta din micutul oras, una noua si foarte bine dotata. Insistasem sa dorm chiar in sala, asa ca Fernando a venit sa ma intampine oferindu-mi doua saltele si patru paturi ca sa ma invelesc. Acestea erau primite de la Fernando Soriono, un alergator spaniol de legenda. Pana la ora concursului sala a fost numai a mea. Am adormit greu ca de obicei, dar m-am odihnit bine. Linistit 100% nu eram pentru ca echipa de mea suport inca nu sosise. Emanuel si Cristiana efectiv nu au avut cu ce sa ajunga in La Parra din Sevilla la ceas de seara.

Cu toate cele intamplate eu eram pregatit de cursa. Nu aveam multa mancare la mine, insa ma puteam  baza pe Marcos si Fernando Soriano pentru acest aspect. Invatand din cursele anteroare mi-am plasat “barlogul” aproape de punctul de start, langa toaleta si sursa de apa, avand pe langa mine mai multe scaune si bancute din tribuna salii.

Inca de la inceput m-am simtit cumva ca un oaspete special. In fapt eram singurul venit de departe. Pe langa alergatorii spanioli intre cei aproape 50 de participanti mai erau doi portughezi, sot si sotie. Cu David aveam sa povestesc destul de mult in cursa.

Echipa mea de suport era inca pe drum. Eram setat sa ma descurc singur in primele ore, asa ca cel mai important era ca ei sa ajunga in siguranta la zona de concurs. In fapt eram deja pe maini bune si inca inainte de start am primit incurajari din partea voluntarilor si a altor concurenti. Multi din ei se cunosteau, ceea ce facea sa existe o atmosfera de sarbatoare. Nu reuseam sa comunic prea mult, dar un zambet si o strangere de mana au fost de ajuns pentru a avea o stare buna.

Si iata ca dupa o foarte lunga asteptare am luat startul intr-o cursa care avea sa devina una epica. A fost ca un fel de eliberare. In acelasi timp am intrat intr-un fel de incordare fizica pozitiva care m-a ajutat sa continui pana cand nu am fost in stare sa mai alerg efectiv. Traseul pe cat de frumos, pe atat de solicitant a fost. Fizic si mental.

In fapt bucla de 6,7Km s-a dovedit a fi chiar spectaculoasa, dar si tehnica: urcari dure, o portiune cu fraghie, poteci extrem de inguste, pietre, radacini, iar finalul consta intr-o coborare abrupta pe stradutele oraselui. Prima tura a fost de recunoastere. Iar urmatoarele 4-5 de acomodare si de regandire a strategiei. Mi-a dat seama inca de la inceput ca traseul nu permitea mai mult de 30 de ore penru o prima editie. Iar la ploaie inca nu ma gandeam.

Pauzele nu treceau foarte repede. Reuseam sa mananc, sa reumplu sticla si ma odihnesc putin. Initial o tura o terminam in putin peste 50 de minute. O singura data cred ca am reusit sa cobor sub aceasta limita. Reuseam sa recuperez timp pe coborarea finala cu destula risipa de energie.

Dupa sase ore de la start Cristiana si Emanuel erau in fine alaturi de mana. Eram o echipa 100% romaneasca. M-am bucurat enorm sa ii vad, dar si mai mult sa constat ca au inteles imediat despre ce este vorba la o astfel de competitie. Pe langa ajutorul cu mancarea si apa  ei reuseau sa imi dea si informatii importante despre cursa si concurenti. Pentru mentalul meu era vital sa stiu in timp real cat concurenti se aflau inca in cursa.

In runda cu numarul 8 are am avut un prim moment greu. Mi-a fost efectiv rau. Am terminat tura in 57 de minute. Inainte de runda respectiva mancasem prea mult si prea in viteza. Un voluntar incercase sa ma avertizeze, dar eu credeam ca stiu ce fac. Am reusit sa imi revin dupa 1-2 ture, iar tot atunci a inceput si ploaia. Una marunta si cu pauze. Nimic de speriat la inceput.

Si tot in acea perioada a cursei am inceput sa observ ceva fantastic. In centrul oraselului se adunasera cativa localnici. Initial am crezit ca sunt doar niste baieti aflati la bere, iesiti pe stradute de curiozitate. S-a dovedit a fi mai mult decat atat. Turele treceau, ploaia se intetea, iar baietii erau tot acolo. Si deveneau tot mai vocali si mai entuziasmati de ceea ce se intampla. Mie imi placea atmosfera si moralul meu era in crestere odata cu scaderea numarului de alergatori.

Ne apropriam de zece ore de alergare, iar ploaia marunta continua. Inca reuseam sa termin turele in timp decent devenind in schimb tot mai agitat. Echipa mea de suport era acolo si imi oferea o incredere fantastica. La fiecare final de tura ma asteptau cu 200m inainte de sala de sport (era o linie dreapta in usoara coborare). Dupa ce trageam tare prin oras imi revenea inima la loc cand ii vedeam pe ei in acel punct si in plus aveam timp sa ne organizam putin pana ajungeam efectiv la scaunul meu. Emanuel si Cristiana pareau ca fac treaba asta cu suportul la ultramaraton de o viata. Si imi suportau toanele cu o liniste debordanta.

Desi ploua si se lasa seara suporterii din centrul orasului erau acolo si pareau tot mai plini de energie. Semanau cu o galerie de fotbal. Ba chiar am intrat in jocul lor si am “scandat” alaturi de ei. Cu toate ca in mod obisnuit nu am energie pentru asa ceva atunci chiar am facut o mica filmare cu acei sustinatori fantastici. Practic intalnirea cu ei imi oferea indeajuns de multa putere ca sa abordez in forta urcarea ce ma astepta imediat ce paraseam orasul.

In afara de incidentul din ora a opta de concurs cu mancarea si hitrarea stateam bine in special datorita echipe mele. Acordasem mai multa atentie fata de alta dati alimentatiei. Ba chiar ii facusem o mica lista de cumparaturi cu Emanuel. La acest concurs nu am pus pic de carne in gura si asta s-a cunoscut.

Dupa 12 ore de concurs pauzele mele erau tot mai scurte, multe dintre find de 3-4 minute. Si nu era vorba de oboseala sau probleme fizice, ci de dificultatea traseului. Ploaia se intetise, iar portiunea de trail devenise extrem de greu de alergat. Pe unele portiuni baltea apa pe poteca, pe altele alunecam la fiecare pas. Mai mult, in anumite locuri alergarea era deosebit de periculoasa.

In ciuda ploii si a intunericului oraselul era cu adevarat viu. In afara de baietii fantastici din centru alergatorii erau sustinuti de catre  localnici iesiti in usa si la poarta casei cu copiii. Nu-mi venea sa cred. Eram de-a dreptul emotionat si recunoscator. Iar cireasa de pe tort ma astepta la finalul buclei. Organizatori, voluntari, sustinatori si sportivi retrasi din cursa, toti impreuna aplaudau si ovationau in clipa cand intram in sala. Dupa 14 ore mai erau in concurs o mana de oameni. Tot ceea ce intampla imi dadea forta pentru inca o tura si inca una.

Cu ajutorul echipei mele reuseam sa raman uscat si sa ma si odihnesc in cele cateva minute de pauza si sa am la mine tot ce imi trebuia. Nu eram deloc relaxat fizic, insa mental eram relativ linistit. Ploaia si noroiul faceau ca parcurgerea traseului sa se simta ca un chin. Unul care inca imi placea si pe care reuseam sa il suport. Apoi plecam intr-o noua tura si ajungeam din nou la “baietii mei”. Cum eu ramaneam in spatele grupului de alergatori imediat dupa start, gasca din centru se obisnuise si striga de departe atunci cand imi vedeau silueta plin ploaie. Iar eu ma minunam sa ii vad tot acolo, desi era miezul noptii. Chiar si unii locatari in pijamale se aflau inca la sustinere la ora 12.00 noaptea.

Si daca nu era totul deja prea complicat si prea aventuros pentru mine, un baiat care prefera asfaltul si platul, in toiul noptii mi-am facut viata grea singur. Am plecat in tura cu numarul 18 obosit si concentrat, dar nu am observat ca dupa cateva sute de metri pe o strada oarecare imi pierdusem frontala. Am realizat asta abia cand am avut nevoie de pe ea in momentele in care incepeam urcarea pe deal. Nu mai aveam ce face sau nu mai aveam eu puterea sa caut solutii.

Am continuat debusolat. In turele anterioare pierdusem oricum mult timp pe zona de trail si trasesem tare pe finalul buclei de 6.7 Km pentru a recupera timp. Chiar daca reuseam sa ajung la zona de plat intreg, prin bezna, parea totusi imposibil sa mai pot recupera timpul pierdut. Nu vedeam mai nimic si alunecam in toate directiile. Ma tineam de copaci si plante si chiar am mers in patru labe.

Imi era o teama nebuna de cazaturi si cred ca am evitat una foarte urata. Eram deja in plonjon in fata, dar cumva am reusit sa apuc un copacel intinzand mana in spate. Dumnezeu era acolo si avea grija de mine.

Era mai mult decat aventura, era chin. Ma gandeam daca merita cu adevarat. Dar nu aveam decat o solutie: sa merg inainte. Cum ma apropiam de jumatatea buclei, totodata finalul zonei de trail, am fost mai degraba auzit decat vazut de voluntari. Stiau ca eu sunt. Ma cunosteau deja dupa nume. Mi-au oferit o frontala cu toate ca pana la finis nu mai aveam asa multa nevoie de ea.

Am terminat acea jumatate a buclei in 40 de minute. Dar nu imi venea sa cred ca am reusit sa ajung acolo. De regula teminam prima jumatate in 33 de minute ca medie, iar pe cea de-a doua in 22 de minute. Acum in acea stare de epuizare si frustare aveam la dispozitie mai putin de 20 de minute. Nu aveam altceva de facut decat sa incerc. Cunosteam deja traseul cu ochii inchisi si faceam calcule. Numai ca si acea portiune de revenire la sala de sport avea cateva mici urcari. Energie inca aveam, Slava Domnului. Cred ca am reusit cea mai rapida coboare finala (pe portiunea lunga de 200m, cu piatra cunica) dintre toate. Am ajuns la final dupa 59 de minute si cateva secunde. Ireal!

Am reusit sa stau pe scaun cateva secunde si asta a contant enorm. In concurs ramasesera patru alergatori. Ceilalti trei imi pareau niste spartani. Nu ma puteam compara cu ei fizic. Dar mental eram foarte bine. Planurile initiale (sa castig sau sa trec de 33 de ore) disparusera din mintea mea. Ambitia mea este sa termin fiecare cursa de backyard ultra in primii trei sau mai bine zis sa mai aflu printre ultimii trei ramasi in concurs. Asa ca mai aveam putina treaba.

Plecat intr-o noua tura nu imi venea sa cred ca o parte din baietii din centru erau inca “la datorie”, desi trecuse bine de miezul noptii. Dar si eu pareau fascinati. Erau impresionati de spiritul de lupta al participantilor aflati inca in concurs. Isi imaginau si ei in ce conditii se alerga pe dealuri.

Pe la ora 3 noaptea ploaia s-a oprit. Iar traseul parea ca se usuca extrem de repede. Dupa o tura fara ploaie potecile nu mai erau inundate. Dupa inca una deja parea totul mai uscat. Abia atunci am simtit oboseala si urmele efortului depus anterior. Inainte de tura a 20-a ma batea gandul sa ma opresc. Evident minunatii prieteni m-au incurajat sa continui. La urma urmei mie unul imi plac cifrele rotunde.

M-am aliniat pentru un nou start cand am realizat ca se mai retrasese un om din cursa. Eram asadar in ultimii 3. Obiectiv atins! Asa ca am plecat relaxat si usor motivat sa duc inca o runda pana la capat. La ora 4 dimineata baietii din “galerie” pareau ca au “cedat”. Oricum sustinerea lor era inca puternica in sufletul meu.

Tura 20 a fost una foartea grea din punct de vedere al efortului depus. Energia era la cote reduse. Ma chinuiam sa alerg pe plat. Am tras din nou din greu sa termin in timpul util, cu 1 minut inainte de limita de 60 de minute. Nu eram epuizat. Pur si simteam ca nu mai pot alerga. Doar prin mers era imposibil sa ma incadrez in timp.

Din respect pentru Emanuel si Cristiana am decis sa plec intr-o noua tura precizand totusi ca e posibil sa ma intorc. Cel mai probabil deciza era luta de mintea mea, numai ca starea generala era una de plutire. Am pornit in mers. Dupa cateva sute de metri am incercat sa alerg. Nicio sansa! Ajuns aproape de centru am avut o mare supriza. Unul dintre baietii care au stat acolo mai bine de zece ore revenise pe traseu. Tinea efectiv in brate cateva sticle de izotonic si repeta vadit emotionat: Mental! Todo es mental! Impresionante! Impresionat si emotionat eram si eu.

Am continuat zambind si uitand pentru cateva clipe de oboseala. Ma apropiam de iesirea din oras, pe cand am incercat din nou sa alerg. Nu am reusit. Atunci m-am decis sa ma opresc. Mi-am sunat echipa de suport si i-am rugat sa vina inaintea mea. In cele cateva minute de mers inapoi la sala de sport mi-am amintit in viteza toate momentele deosebite ale curse. Au fost 20 de ore intense de lupta, de concentrare si de emotie.

Cand m-am reintalnit cu Emanuel si Cristiana am simtit o eliberare. Ma simteam cumva vinovat fata de ei ca nu am incercat si mai mult. Le-am multumit si i-am imbratisat. Fara ei nu ajungeam la cele 20 de ore! In acelasi timp fata de mine eram impacat. In conditiile date simteam ca ajunsesem departe. Mai departe decat i-as recomanda unui alergator aflat in starea si forma mea sa incerce.

La zona de start/ sosire era liniste. De acolo nu putea lipsi inimosul Fernando, organizatorul. L-am imbratisat si pe el si i-am multumit. Probabil am si bombanit putin legat de traseu. Si l-am rugat ca la editia urmatoare sa il schimbe partial. Numai ca ceea ce e greu e si frumos!

Intr-un timp record m-am schimbat si mi-am strans lucrurile. Am mancat tot ce am gasit pe masa organizatorilor. De mancarea mea eram cam satul. M-am incalzit langa a eroterma alaturi de Emanuel si Cristiana. Apoi m-am intins sa atipesc intr-un sac de dormit. Tocmai atunci termina o noua tura cel care avea sa castige cursa cu 24 de ore alergate: Dani Corvo. Parea atat de relaxat si puternic. Era singur la acea ora, fara echipa de suport. Cand m-am trezit l-am zarit pe Angel, assist-ul (23 de ore). Era plin de noroi din cap pana in picioare si parea si el daramat. Dani Corvo plecase in ultima tura pe care avea s-0 incheie in 35 de minute! Impresionante!

Din marea de oameni care m-a incurajat si m-a sustinut de-alungul competitiei am remarcat in mod special o doamna deosebita, Valentina. O remarcasem inca din primele ore. La inceputul unei dintre ture m-a salutat si m-a chemat sa facem o poza impreuna. Apoi am inceput sa povestim. Se bucura la maximum de alergare intrucat trecuse peste o boala grava (sper ca am inteles eu bine). M-a impresionat bucuria dumneaei de a face miscare si faptul ca era plina de viata. La randul ei parea impresionata de prezenta mea in La Parra, cu toate ca nu reusisem inca dimic deosebit. De la acel moment si pana la final m-a incurajat strigand “Campeone! Campeone! Astfel am prins si mai multa incredere in mine si chiar forta fizica! Doamna Valentina a ramas pe treseu si apoi la sala de sport multe ore dupa retragerea ei din concurs.

Terminasem cumva mai devreme decat estimasem. Era duminica dimineata, iar avionul meu de intoarcere urma abia Luni seara. Totusi nu voiam sa ma complic cu drumul spre Madrid asa ca l-am rugat pe Marcos sa ma ia cu el in acea dimineata. El se odihnise cateva ore. Alergase atat cat si-a propus: 10 ore. Gata de drum era si echipa mea de suport. Fusese o experienta inedita si pentru ei.

Nu am plecat inainte de a-i multumi inca odata lui Fernando Garcia nu doar pentru concursul in sine si si pentru ajutorul si atentia oferite mie. Am primit de la el chiar un suvenir: o ghinda din ceramica (de marimea unei gutui), un simbol local.

Si pentru ca incerc sa profit de fiecare ocazie pentru a revedea prieteni dragi, in Madrid m-am intalnit cu Ana Cristina Constantin. A fost indeajuns de amabila incat sa ma gazduiasca. Astfel ca a doua zi am plecat spre casa curat, hranit si mai ales odihnit. Spun aceste lucruri intrucat de cele mai multe ori, incercand sa ajung cat mai repede acasa, drumul de intoarcere devine un chin neavand timp sa ma ingrijesc de toate cele. Dealtfel uneori nici acasa nu am timp suficient pentru o minima revenire in simtiri.

Participarea mea la LA PARRA BACKYARD ULTRA 2022 a insemnat o aventura si o experienta puternica din punct de vedere fizic, mental si emotional. M-am simtit ca intre prieteni coplesit fiind chiar de atentia primita. Cred ca nici eu nu am ramas dator si am dat tot ce am putut. Organizatorul, voluntarii, sustinatorii, localnicii toti mi-au ramas la inima. La cateva luni bune dupa concurs  am aflat cu bucurie ca si ei ma tin minte inca si ca au apreciat spiritul meu de lupta. Stiu ca ma asteaptau deja sa revin la editia a II-a. Iar eu imi doream asta.

Singura situatie care m-am pus putin in incurcatura a fost dificultatea de a comunica in limba engleza sau orice alta limba. Dar ne-am descurcat pana la urma. Mai in gluma mai in serios imi place sa spun ca am folosit tot vocabularul spaniol pe care il stiam, ba chiar am si inventat cuvinte.

Din cele patru ultrmaratoane de tip backyard alergate pana atunci, inclusiv acesta, in La Parra Backyard Ultra adunasem cele mai putine ture (20). Totusi l-am considerat cel mai bun backyard ultra am meu datorita conditiilor indurate. Dar comparatia o fac cu mine insumi. Daca dupa alte curse am avut multe de corectat, aici nu stiu ce as mai fi putut face in plus. Iar pe viitor daca voi avea sansa sa revin in La Parra tinta va fi sa alerg si mai multe ore! Fara asa de multa ploaie totusi, dar cu multa bucurie in suflet.