In ultramaraton suferinta si nevoia de a indura aproape ca sunt specificate in Regulament la sectiunea “obligatoriu”. Daca nu studiezi bine traseul, conditiile si regulamentul vei suferi oricum din pricina diverselor lipsuri.

Dar ce te faci cand treci o data prin toate starile psihice si fizice posibile, si nu din cele bune? Spui “Fereasca Dumnzeu sa mai calc pe acolo?” sau “Las’ ca data viitoare le dovedesc eu pe toate si pe toti?”
Cel mai probabil ambele ganduri vin si pleaca. Se asterne partial uitarea si pur si simplu te intorci la o noua sesiune de “cazne”, la locul suferintei. Pentru ca ce este (infernal) de greu, e si frumos nu? Aaa am spus infernal, nu?

Tocmai la un mic-mare infern ultra ma refer si anume la DANTE’s HELL BACKYARD ULTRA, desfasurat la Suruceni (langa Chisinau), Republica Moldova, in a 2-a parte a lunii Octombrie.

In 2021 am mers la Suruceni foarte hotarat si motivat, avand si “avantajul” ca nu cunosteam cat de groaznic e traseul (180m diferemta de ivel pe 6,7Km). Groaznic pentu mine, insa lejer pentru alergatorii din zona. Atunci m-am imprietenit rapid cu traseul, iar noaptea i-am fost ca un frate. Dar tot l-am blagoslovit cu tot ce mi-a venit prin minte.

Pentru editia din 2022 pana sa ma inscriu am stat ceva pe ganduri. Ceva mai mult probabil, intrucat lista de participanti (60) s-a completat rapid. Noroc cu suplimentarile. Aveam ceva temeri si poate ceva obiective, dar cea mai puternica a fost motivatia data de “placerea” sau nesabuinta de a mai chinui in aceste curse backyard ultra.

Un alt motiv decisiv a fost sa alung din amaraciunea neorganizarii unei curse de “backyard ultra” in Romania in cadrul CM pe ECHIPE (15 Octombrie).

Cea mai mare a provocare a fost sa gasesc acel om de incredere, buna la toate (inclusiv la sofat), care sa ma ajute pe timpul cursei, sa sufere alaturi de mine si sa conduca masina si la intoarcere. Si spre norocul meu l-am gasit: Iulian “Bobby” Ungureanu.

Din clipa in care am pornit la drum, totul a fost intens. Ajunsi la Suruceni, in puterea noptii (in jur de ora 2:00) am asezat cortul in fata Manastirii din localitate, exact ca in 2021. Dupa ce ca ma dormit din nou foate putin (cca 3 ore), am avut motii si cu cheia de la masina (murise bateria). Am tinut-o in sacul de dormit, iar dimineata am putut ajunge la Start.

M-am postat la trei metri de poarta de start, iar Bob a trebuit sa invete totul din mers. Intrucat o parte dintre alergatori m-au recunoscut nu m-am mai simtit stingher precum la prima participare.

Cat despre traseu, uneori faptrul ca nu il cunosti este un avantaj. Esti prevazator si chiar ii porti un respect. Cand deja ai mai alergat pe traseu, ai impresia ca stapanesti totul. Iar eu am facut greseala, sa il abordez mai in viteza, mai in forta, Iar asta m-a costat. Am terminat turele din prima orele in mod constant sub 50 de minute. Mare greseala. Senzatia de epuizare incepea sa se instaleze. Nu seufeream, dar pur si simplu nu mai avea putere.

Din ambitie si din rusine am tras de mine sa ajung macar la 20 de ore. Apoi a inceput ploaia, ceea ce a transformat traseul intr-un adevarta infern pentru mine. Alunecusul si instabilitatea picioarelor ma faceau sa ma vad strivit de bolovani la de fieare pas. Nu mai era suferinta, era ceva insuportabil pentru mine, la nivel mental. Cedasem psihic, ceea nu tin minte sa mi se fi intamplat prea des.


Per total ma simtisem mai bine, comparativ cu 2011. Dar senzatia de epuizare isi reseteaza si acea farama de motivatie care ti-a mai ramas.

M-am incadrat in ora 22 cu doar 30 de secunde si am ramas in genunchi ceva timp. Poate ca a fost si putin teatru. Ramasem doar trei oameni in cursa, asa ca obiecticul meu permanent era atins: Top 3! Am parcurs 147Km si aproape 4000m dif. de nivel.

A fost cea de-a 5-a competitie tip “last man standing” din 2022 si a 8-a in total (toate 8 fiind incheiate in Top 3). Totodata a insemnat si cursa de anduranta (maraton+ultra) cu numarul 187.

M-am asezat din nou la start, mai mult pentru poza. M-am intors dupa numai cativa pasi. Imi dorisem sa ating macar 24 de ore, dar n-a fost sa fie. Cat despre castigarea cursei nu se punea problema. “Last man standing”-ul acestei editii a ajuns la 31 de ore! Incredibil!

Desi la un backyard ultra atmosfera de la final este putin cam trista, intruicat mai toata lumea e plecata deja, am avut toata atentia si grija organizatorilor. Ne-au oferit (si mie si lui Bob) un cadou. Am plecat imediat dupa cursa, nedormiti, dar impacati cumva.

Cu toata logistica mea si cu toata incapatanarea mea, cele care m-a ajutat sa ajung la cele 2 de ore si sa0mi pastrez obiceiul de nu iesi mai devreme de “ultimii trei” din cursa, au fost prietenia si rabdarea lui Bobby. Ii multumesc din suflet!