Ambitii, ganduri bune, donatii, final necunoscut….In acest context am facut inscrierea la WINGS FOR LIFE – Editia a II-a. Pentru data de 3 Mai aveam alt plan: un maraton in Ardeal. Numai ca Maratonul de la Targu Mures a redevenit Semimaraton.
La WINGS for LIFE ai impresia ca intalnesti toti cunocutii tai din lumea alergarii: participanti, voluntari, sustinatori. Tresari putin cand te gandesti ca iei startul in acelasi timp cu zeci de mii de alergatori din intreaga lume. Stii pe ce drum mergi, dar n-ai idee in ce punct te vei opri (asta daca nu ti-ai programat sa nu astepti masina si iesi din joc mai devreme).
Nu-mi sta in fire sa astept startul in pluton, dar de data asta n-am avut de ales. In cele 5 minute de asteptare mi-a aparut sentimentul ca ma aflu in mijlocul unei armate vesele, in care camarazii de “lupta” nu-si cunosteau prea bine inamicul, dar nu-si faceau prea multe griji in privinta asta.
La WINGS for LIFE lucrurile se schimba radical de la start catre momentul cate esti nevoit sa te opresti. Am plecat voios, am inceput sa recunosc bucati din traseu. Voluntarii au intrat in joc si ne-au oferit o sustinere serioasa. Locanicii au fost si ei la post, mai putini (comparativ cu 2014), insa mai inimosi. Copii au fost fantastici. Pareau a fi organizati temeinic. Am prins aripi datorita lor. Au fost si momente de solitudine. Grele. “Dealurile” au facut parte din tabara inamicului.
In jur de Km 15, la punctul de alimentare, l-am intalnit pe Daniel Mirea. Am continuat impreuna pana la final. Timpul a trecut altfel. In echipa uiti de “greu” sau il treci mai usor. Dar nu ne miscam prea iute. Cursa grea, mon cher! Usor usor unii viteji se predau. Nu si noi! Nu inca!
Dupa Km 30 apar ganduri mai putin vesele. Nu-i deloc amuzant sa alergi fara sa stii unde si cand ai sa te opresti. Acele ganduri te obosesc si-ti fura partial placerea alergarii. E ca un fel de experiment. Pe la Km 34 primim vestea ca masina de finis este la 2Km in spatele nostru. Alarma falsa! La Km 37 primi aceeasi veste. Nu-i mare bucurie. Aproape ca-mi doream sa vina coloana mai repede. La Km 38 lucrurile erau clare. Se apropia Felix. Il ajungem pe Nicolae Ghoerghe si ne intaratam reciproc. Km 39. Doare, dar ne place in acelasi timp! Ce joc nebun! Bolnav chiar! Priviri in spate din 50 in 50 de m. Km 40! Un prag psihologic! Un sprint salbatic! Gigi ii da bataie. Incetinesc si bat palma cu Mihaela Radulescu. Gigi profita si mai “castiga” o lungime de pista (ca sa zic asa).
Povestea se termina cu drumul de intoarcere (mult Redbull si multe banane), dar si cu o poza alaturi de Ilie Rosu. Mi-am dorit 42Km si am primit 40,2. Am primit mult mai multe pe parcurs, insa toate starile fizice si sufletesti au fost dintr-un alt film, comparativ cu o cursa de maraton. Ii multumesc lui Daniel pentru kilometrii parcursi impreuna.
O poveste aparte. O cauza umanitara. Un experiment. O redescoperire a eu-ului alergator!
