M-am clasat al 3-lea intr-un concurs extrem de puternic (sase oameni din cei 14 de la Start au reusit minim 30 de ore, iar patru alergatori au ajuns la minim 35 de ore).

Mi-am dorit mai mult de la acest concurs, totusi am reusit sa ating tintele care m-au motivat cel mai puternic.

Am suferit mult in cursa, nu din pricina vremii chiar daca a plouat mai mult de 20 de ore din cele 36 ale mele sau a problemelor fizice aparute, ci din lipsa de energie fapt care mi-a zdruncinat mult increderea in fortele mele. Ma inteleg mai bine cu suferinta si durerile decat cu lipsa de energie. Cumva am reusit tot cu ajutorul psihicului gasesc resurse inainte de fiecare ora si  sa continui. Fiecare pauza a fost o provocare si am trait-o in tensiune. A fost nevoie sa ma schimb des, sa mananc divers si sa gasesc timp si spatiu uscat pentru odihna.

Suportul extraordinar primit de la Dragos, Roxana, Nelu, Mihaela, Catalin, Cosmin si nu numai, dar si obiectivele stabilite abia in timpul cursei (record personal, record national si cifra 36) m-au ajutat sa gasesc forta necesara la fiecare tura. Dragos mi-a “reparat” picioarele, Roxana m-a ajutat cu alimenatrea si schimbatul. Cosmin mi-a redat increderea venind in cateva puncte pe traseu. Iar Nelu a facut minuni atat pe partea fizica, cat si pe cea psihica.

Am dedicat acest ultramaraton sotiei mele, Mariana, numarul 36 reprezentand varsta ei. Primele 30 de ore au fost grele. Urmatoarele 4 am renascut, iar ultimele 2 au fost crunte. Unii alergatori zboara in ultima runda a lor. Eu am ales sa alerg foarte usor si sa merg chiar si pe plat (ca sa evit durerile) terminand a 36-a tura in 58 de minute. Le-am dat ceva emotii celor de la sosire.

Conceptul “backyard ultra” mi-a intrat deja in sange. Fiecare cursa este un nou pas catre obiectivul cel maret prezent la orice alergator pasionat de acest format si anume dorinta de a deveni “last man standing”.

Entuziasmul si concentrarea au fost ceva mai scazute la aceasta cursa, insa determinarea si ambitia de a alerga o tura si inca o tura m-au surprins chiar si pe mine. Problemele aparute inca de la inceput nu n-au facut sa ma gandesc la retragere, ci la cum sa fac sa scap de toate aceste neplaceri fizice. Cred ca asta e cheia in backyard ultra in special si ultramaraton in general. Pe alocuri starea mea a fost deplorabila. Cu toate acestea reuseam sa ma incadrez rezonabil in cele 60 de minute, ceea ce imi dadea sperante ca pot ajunge departe.

Pentru mine va ramane o cursa memorabila si pentrua aspecte mai marunte, dar care au avut impact asupra corpului si mintii mele:

-in multele orele cu ploaie si frig am alergat fie cu geaca subtire, fie cu hanorac, fie cu geaca de iarnal; dar intotdeauna in pantaloni scurti

-in cort am inghesuit atat o masuta, cat si o saltea, dar provocarea  afost sa scot apa din cort si noroiul

-in cea de-a doua noapte frontala forma o limuna difuza in vazduh, ceea ce mi-a creat o teribila stare de ameteala

Chiar daca de data aceasta nu m-am simtit puternic fizic niciun moment (la toate celelalte curse tip “backyard ultra” ale mele efectiv am “luptat” pana la capat din punct de vedere fizic), la RBU 2022 mi-am depasit cumva limitele (o parte din ele cel putin), iar acesta este cel mai simplu si mai important mesaj in ultramaraton. Senzatia aceasta o am destul de rar.

Multumesc lui Ben pentru crearea acestui eveniment special si tuturor celor prezenti la Stefesti (pentru sustinere, ajutor, vorba buna, mancare, suplimente etc), dar si celor care mi-au transmis ganduri bune de acasa!

Vorba cantecului …”Still Standing”