Eram la doar 2 saptamani dupa un concurs brutal, dar incredibil de frumos, in Spania (LA PARRA BACKYARD ULTRA).Aparent ma simteam bine fizic, nu ma durea nimic. Dar organismul nu era deloc recuperat. La starea fizica se adauga si starea emotionala provocata tuturor de catre razboiul din Ucraina. Cu toate asta nu m-am gandit o clipa sa renunt la cursa din Ploiesti, inainte de start.

Afland de faptul ca o atleta de calibrul Viiktoriei va veni la Ploiesti mi-am dorit sa ii pot fi de ajutor. Asa ca am luat legatura cu ea desi nu ne cunosteam inca. Am preluat-o de la Gara de Nord la 5 dimineata in ziua cursei. A reusit sa doarma doua ore si sa manance foarte putin, apoi am “fugit” catre Ploiesti.

Concursul s-a tinut in parcul imens din zona de vest a orasului, o locatie descoperita si aflata in bataia vantului. Dupa cum excelent spunea varul meu Cristi Bogdan Telea, acolo “vantul bate si atunci cand nu e vant”.

Iar Cristi a fost pentru mine si pentru Viiktoria un adevarat inger pazitor. L-am batut la cap despre aceasta cursa inca din Ianuarie, iar el a  avut curiozitatea si placerea sa vina alaturi de noi ca om de suport. De fapt eu l-am simtit ca o intreaga echipa de suport. A intrat imediat in “atmosfera” unui astfel de eveniment si ne-a ajutat mai mult decat a realizat el ca a facut-o. La fel de tare m-am bucurat sa ii vad acolo pentru cateva ore pe uriasii ultramaratonisti Nicu Buceanu si Adrian Bontiu, cat si pe Alisa, probabil cel mai meserias om de suport din ultramaratonismul romanesc.

Din pacate ceva nu a mers acolo pe acel traseu. Nu doar pentru mine, ci pentru toti concurentii. Kilometrii se adunau foarte greu si vantul ne biciuia. Curand am realizat ca nu am nicio motivatie sportiva serioasa in acea cursa. Si chiar daca as fi avut, organismul parea secatuit. “Vika” a avut probleme mult mai mari, blocaje musculare si nu numai. Asa ca am fost bucuros sa impart toata logistica mea cu ea. A fost ajutata si sustinuta de toata lumea prezenta.

In toiul noptii, o buna parte dintre participanti plecasera deja, iar noi am ales sa ne odihnim putin. Cand s-a luminat am decis sa mai alerg o tura, iar Viiktoria a dorit neaparat sa ajunga la 100Km. Am stabilit sa plecam inainte de final, dar nu inainte de a fi premiata in mod special de catre organizator (Ben Ami).

Finalul nostru la acest concurs a fost chiar placut, iar Cristi a fost din nou alaturi de noi. Nu am plecat niciodata de la un concurs inainte de limita, dar dorinta era sa o ajut in continuare pe Viiktoria sa isi pregateasca drumul de intoarcere acasa.

Chiar si copii mei au indragita si au fost tristi cand a plecat.