Maratonul este o provocare mare atat pentru cei care alearga de cand se stiu (adica chiar eu), dar si pentru temerarii care si-au descoperit aceasta pasiune de putin timp. Insa pentru oricine, startul la un Maraton inseamna in prealabil o pregatire specifica. Desi alerg de mai bine de 10 ani, abia in primavara lui 2011 am bifat primul Maraton pe sosea. Insa prima participare la un Maraton (de orice fel) a fost la MPC, in 2009. Asta, dupa ce in 2007 si 2008, elanul mi-a fost taiat de obligatii gen nunti, botezuri etc.

Ceea ce ma impiedicase pana atunci sa alerg un maraton pe plat si anume: antrenament, echipament, informatii specifice, nu mi se parea (la vremea aceea) relevant pe munte. Deh, doar mergeam des pe munte, conditie fizica aveam (alergam precum Banel, in fiecare Joi la fotbal), aveam si bete de trekking, bocanci, chiar si un rucsac imens. Asadar, in sinea mea, eram pregatit. De unde era sa stiu ca oamenii aia, chiar aveau sa alerge pe aproape tot traseul Maratonului?!

Asadar, in 2009, in Piatra Craiului am alergat (mai bine zis m-am tarat) in primul meu maraton montan. Nu intelegeam de ce alearga toata lumea fara oprire (pe urcare, pe plat si mai ales pe coborare). Am primit multe lectii atunci. Dar nu m-am invatat minte. In 2010, am incercat inca o data, fara sa fiu pregatit cum se cuvine (dar, de data aceeam mai relaxat si cu mai putine suferinte) . Am obtinut acelasi timp (cca 7h55), dar m-am bucurat mai mult, de cursa si de final.

 In 2011, se pare ca cifra magica (3) si-a facut efectul. Am avut un MPC reusit. Pe 1 Octombrie a fost pentru mine un fel de Sarbatoare maratonistica. Era evident, finala sezonului, era ultimul Maraton montan al anului, era locul si momentul pentru a folosi la maxim tot ce acumulasem in 2011, dar si ultima sansa de revansa pentru tot ceea ce nu-mi iesise bine, in cele 6 maratoane montane.

Un Maraton nu inseamna doar cursa in sine, ci si momente dinainte si de dupa cursa. La Zarnesti, in dimineata maratonului, am inceput sa ma obisnuiesc cu dute vino-ul dintre zona de Start si Casa de Cultura, cu palavragelile din zona de start (de data asta m-am intretinut cu Vio), cu verificarea echipamentului si intrarea in tarc si mai ales cu muzica energica ce precede startul. Si in acest al 3-lea an de MPC, Mariana mi-a fost alaturi si se pregatea sa indure din nou, cu darzenie frigul, pentru multe ore. Totusi vremea a tinut si cu mine si cu ea, iar eu aveam sa o scutesc de cca 2 ore de asteptare suplimentara.

Tinta principala era sa alerg cat mai mult si mai constant (ceea ce s-ar fi tradus printr-o clasare onorabila si un timp rezonabil). De data aceasta aveam echipament corespunzator si usor, chiar si camel-back. Plasat ca de obicei, undeva mai spre coada plutonului de maratonisti care aveau sa atace potecile Pietrei Craiului, nu am sesizat Start-ul efectiv. Am inceput usor-usor sa inaintez, savurand zona de asfalt; l-am zarit pe Tzale oprit deja la Pee(t) Stop si mi-am facut de cap depasind (cu frana trasa, totusi) cam tot ce  misca. Pe prima zona de urcare l-am ajuns pe Mugur, ceea ce m-a speriat, temadu-ma ca iarasi fortez din start si-mi pierd toata energia. La Magura m-am scaldat putin in soarele generos si am continuat sa alerg cat mai mult posibil, chiar si pe urcari. Am ramas surprins sa o vad pe Cindy in alta postura decat cea de maratonista si, ca de fiecare data, am schimbat cateva vorbe cu ea (macar din fuga), nu de alta, dar vorbeste romana mai bine ca mine.

Cu cat se inmulteau zonele de urcare, cu atat incepeam sa pierd teren (cu buna stiinta). Eram depasit la greu, dar asta imi placea, planul fiind sa-i depasesc pe zone de plat si coborari. Si, cu mici-mari exceptii, cam asa s-a intamplat de la inceput pana la sfarsit; de exemplu: zonele de grohotis, unde teama pusese stapanire pe mine. Asteptam cu nerabdare fetele cunoscute de La Table (Gabi, Sergiu etc), dar inainte de asta am topait printre busteni, pe poteca denivelata. Urcarea spre creasta a fost una sustinuta. Era placut sa vezi maratonisti insirati pe sute de metri. Pe ultima parte inainte de Saua Funduri, am incercat sa nu ma mai las depasit (moralul imi cerea asta). Ma pregateam sufleteste pentru vantul rece din creasta, unde de obicei, imi ingheata mainile. Dar nu a fost asa. Am luat o gura de apa la la salvamontisti si am inceput coborarile pe corzi, unde, spre suprinderea mea, nu era inghesuiala.

Dupa zonele de corzi, picioarele ar fi vrut sa-si faca treaba (la vale), dar a intervenit primul moment nedorit: teama de alergare in viteza pe coborari, alimentata fiind de durerile suportate de labele picioarelor care au resimtit toata colturile posibile si imposibile ale pietrelor si jnepenisurilor (Deh, aveam incaltari de fitze – Inov-8 X-Talon 212). Dar am trecut peste teama, pentru ca aveam aderenta buna si n-a fost nevoie sa ma culeg de prin ierburi, ca-n anii trecuti.

Am zis Bogdaproste cand am scapat de grohotis, dar nah comedie: am dat de coborarea tehnica de dupa Refugiul Spirlea (la Refugiu m-a revergorat simplul fapt ca era masa plina cu pahare cu apa). Pe coborare m-am duelat minute bune cu Iulian Coserea (il stiam din vedere, ulterior l-am identificat si dupa nume). La iesirea din padure deja eram in lumea mea; se apropia platul. Am trecut de bariera ca vantul si m-am indreptat spre Plaiul Foii, cu gandul de a nu depasi 4h acolo. Am fost surprins sa primesc zeci de incurajari si aplauze (copii, parinti, tineri, oameni onorabili), dar simteam ca tot nu alerg suficient de rapid.

La PC-ul de la Plaiul Foii am fost de-a dreptul coplesit de atmosfera de acolo. Panty m-a anuntat ca sunt al 101-lea. Aveam 3h57. Stiam ce buna-i supa de la PF, dar am incercat sa nu zabovesc; Panty mi-a dat apa lui, ca sa castig timp si am plecat in alergare usoara. Dar, imediat cum am parasit drumul de masina, m-am trezit intr-o plimbare lejera (uitasem de competitie). Resimteam ceva oboseala, dar mai cu seama foamea. Urcarea pe Diana a insemnat pierderea multor pozitii in clasament. Mi s-a parut (si nu doar mie) mult mai lunga decat in 2010 (incepeam sa cred ca ne invartim aiurea pe coclauri). Cineva cu plete o tot striga pe Diana, dar ea nu era acasa. Mi-era deja foarte greu. Aveam ameteli. Chiar si o usoara tulburare in vedere. Am mai gasit un rest de baton si astfel, am avut un motiv sa ma mint cum ca ma simt mai bine. Gluma parea ca se ingroasa (adica sirul celor care zbarnaiau pe langa mine). Si, pentru prima data m-am tinut cu dintii de catre cineva din fata mea, pana am zarit luminisul izbavitor. La Diana am facut o pauza scurta (de apa) si l-am auzit in spate, pe Marian Chiriac. Eram pe locul 130. Calculati si voi, cate pozitii pierdusem.

Dar pana cand o viata amara?…Daca in 2010 am putut sa zbor pe coborare, chiar si bocanci aceia de 10 kile, acum nu puteam. Puteam, dar tot cu teama in varful tenesilor. Si usor usor, dai la vale. Am ajuns din urma, cativa care se temeau de coborare mai rau ca mine.

Am ajuns la Coltul Chiliei, incredibil de intreg. Intr-o anumita masura, pentru mine de acolo incepea cursa. De ce? Ma intrebi de ce? Pai e plat fratioareeee!!! Mai e si ceva coborare (culmea e ca pe mine si coborarile ma obosesc). Bucurie mare; dar si mai mare fu cand am inceput vanatoarea. Aveam motive sa-i multumesc lui Lucian pentru includerea unei astfel de portiuni pe final. I-am depasit pe rand, pe Daniel Lixandru, Serban Chiurlea, Toma Coconea si multi altii. Asta era energia salvata, la urcari.

Ajuns la drumul de masina, apoi,pe strazile din Zarnesti, deja eram Turbo. Desi sprintul e tentant, am trecut Linia de sosire lejer (nu inainte de a-mi arunca sapca in aer) pentru poza de final (si ce poza!!!).

Inspirat fiind de Toma Coconea, pe final am cules un mic buchetel de floricele pentru Mariana. Dar cadoul cel mare pentru ea a fast timpul obtinut (6h03) si clasarea in prima treime a clasamentului (in 2009 si 201o am terminat in ultima treime). Si de data aceasta la Finish m-au incurajat mult mai rapizii Tzale si Marmota, dar si Panty. Le multumesc!

In mai toate povestile, detaliile tehnice se regasesc  cu greu. Adevaratii generatori de energie sunt oamenii: cei de la start, cei de pe traseu – chiar si din propriile curti, cei de la Finish, dar si cei de acasa sau de departe. Sustinatorii! Cu toate ca am ceva antrenament, echipament, informatii utile si mai ales zeci de concursuri alergate, eu continui sa cred ca un adevarat pasionat de maratoane, alearga cu sufletul; si alearga oriunde, oricum, pe orice vreme si oricat (pana cand nu mai poate).

In 2012 cu siguranta, voi incerca sa scad timpul si sa urc in clasament. Dar cel mai important e sa traiesc cursa. Ca si in 2010,  anul acesta, dupa cursa a trebuit sa urc la volan. Ma astepta alt maraton, de dans si voie buna, si anume nunta Mihaelei si a lui Titi. Am ratat festivitatea de premiere, dar mai cu seama bucuria de a-mi atarna la gat medalia. A trebuit sa astept 2 saptamani pana sa o primesc. Dar a meritat.