Sa-mi fie scuzata lipsa de modestie, dar pe unde n-au trecut nemtii, eu am alergat (super) maratonul mai uite decat m-as fi gandit.

Bucuria si trairile aparte legate de acest deosebit eveninment numit Maratonul “Pe aici nu se trece” le-am exprimat in cuvinte dupa fiecare editie din primele 5. Numai ca de fiecare data se intampla ceva special.

La cea de 6-a incercare am revenit la cursa de 46 de Km. Ma gamdeam doar sa ajung cu bine la final, fara tinta de timp, mai ales ca am pornit extrem de incet (cca 6min / Km) alergand compact. Mai mult, simteam inca de la ora 6 dimineata ca n-am energie si chiar m-am oprit dupa primele 20 minute.

Am continuat usurel prinzand grupul, iar cum vremea parea ca tine cu noi, am prins putere la fiecare pas. Pe la jumatatea cursei am prins vrei 2 fugari, dupa care…nu-mi explic ce s-a intamplat dar am alergat ca intr-o cursa de zile mari. Am marit ritmul si ma simteam excelent.

Ca mai putin de 10Km de final simteam ca sprintez. Excelenta senzatie, ca de zbor, fara pic de durere. Urcarea spre Marasti am abordat-o in alergare ca in fiecare an (mai mult de jumatate dintre concurenti prefera sa mearga la pas pe acel deal infernal).

Un final frumos si in acelasi timp unul triumfator, la mausoleu. Am  facut in sfarsit o cursa mare reusind sa stabilesc si recordul de traseu (3h47).