Un  maraton este o experienta de viata nu doar pentru ca la finalul lui poti spune:  “A fost greu, dar am reusit!”. In timpul unui maraton se pot intampla multe lucruri: cunosti oameni, zambesti, te imbujorezi, “zbori”, te bucuri, zambesti, te incrunti, strangi din dinti, visezi, atingi limite, tragi de tine, suferi, te uiti inapoi, privesti inainte, saluti cunoscuti, multumesti sustinatorilor, fierbi, te racoresti, ratezi un pahar de apa…faci calcule, privesti ceasul, intrebi cati km mai sunt pana la Finish, tii ritmul, te rupi de grup, depasesti alti participanti…si tot asa…Intre toate acestea se afla Start-ul si Finish-ul. Pe langa toate acestea se afla planul initial (sa termini cursa sau sa realizezi un timp cat mai bun), dar si bucuria finalului (ai luptat, ai rezistat si esti fericit) indiferent de rezultat. 

Totusi, poti renunta la toata aceasta indarjire. Poti renunta la planul initial, stiind ca la final te vei simti minunat indiferent de timp si de pozitia in clasament. Nu esti scutit de toate acele stari care pot aparea in timpul unei curse. Insa nu te vor mai controla ele pe tine, intrucat tu poti crea aceasta experienta de viata in numai 42 de km si cateva ore.

Dupa MIB 2011 foarte multi alergatori se puteau lauda cu timpi foarte buni, in special recorduri personale. A fost si cazul meu. Inainte de MIB 2012 auzeam de toate, mai putin intentia de realiza recorduri personale sau timp nemavazuti. Dimpotriva, se pregateau lucruri interesante: alergare descult, pace-makeri. Oamenii cautau si alte motive sau motivatii sa alerge un maraton, in afara de performanta personala. Nici un alergator care se respecta nu voia sa rateze MIB-ul (indiferrent de proba aleasa). Nici chiar participarea la MPC, cu 1 zi inainte nu a reprezentat o piedica.

La cea de-a V-a Editie a Maratonului International Bucuresti am alergat in toate ritmurile posibile (am apelat chiar si la cativa metri de mers). Primii 5-6 km i-am alergat in preajma lui Ilie Rosu, fiind si eu parte la manifestarile de bucurie si apreciere ale oamenilor pentru Ilie si pentru ceea ce face el “din dragoste pentru Romania”. L-am regasit pe George Cojocaru care bagase din nou spaima in atletii africani. Intr-un moment de neatentie a lui Ilie  am intrat in alta viteza si mi-am luat “zborul” incepand un fel de vanatoare a cunoscutilor. Nu pentru a-i depasi, ci pentru a-i saluta mai de aproape.  Reintalnirea pe traseul  MIB-ului cu cei care alergasera in Piatra Craiului cu doar 1 zi  a fost chiar speciala. Dupa cca 14Km am intalnit Pace-Maker-ii de 3h30. Din nou o senzatie speciala. Abia pe la Km 17-18 l-am ajuns pe Alex Paraschiv (aflat la primul lui SemiMaraton de sosea).

Desi sangele pompa puternic am continuat in ritmul lui Alex, care ramasese fara energie. Am incercat sa-i fac viata mai usoara pe ultimii KM si sa-mi duc aminte de primele mele semi-maratoane (tot la Bucuresti), dar cu mai bine de 10 ani in urma. Si a reusit sa termine in forta, cu un timp foarte bun (1h45). Traiasca “Shaorma cu de toate”! Dar “plimbarea mea” era doar la jumatatea drumului. Mi-am permis un ragaz sa-i salut pe colegii de la NCH, care aveau impresia ca am terminat cursa, vazandu-ma oprit si relaxat.

Si am luat-o de la capat sub incurajarile colegilor de club stransi in zona de stafete; am fost chiar si botezat: “Binee, Meserieee”.  Si iarasi am trecut la asalt. Am salutat alti cunoscuti, multi dintre ei pe margine, am schimbat cateva vorbe si cu cativa alergatori belgiano-olandezi. Am ocolit in graba National Arena, amintindu-mi de concertul RED HOT CHILI PEPPERS. M-am bucurat sa vad in cursa multi triatlonisti. Am incercat un dans leganat la unul din punctele de animatie de pe traseu. Am cedat trecerea la cetatenii hotarati sa-si realizeze si ei un PB pe trecerea de pietoni. Dupa multe tratative interioare am scos incaltarile si am alergat in talpile goale. Se pare ca l-am provocat si pe Andrei Rosu. Dupa cca 3 km am facut o pauza sezand pe trotuar cateva minute  (de parca nimic nu se intampla). M-am incaltat la loc si am iutit pasul, fiind tentat sa termin sub 3h30. Dar a fost doar o ratacire de moment in  mintea mea. Finalul era deja stabilit.

Tot ce trebuia sa fac era sa-l astept pe Danut Cernat. Degeaba imi lungeam eu gatul inapoi, ca nu-l vedeam. Dupa o noua pauza de 2-3 min si cca 10 pahare de apa si izotonic “Iata-l si pe Danut (parca intrat in priza) cum ma ajunge cu 1 KM inainte de Finish”. Dah! Asta e pofta ce-am poftit! Inca o schimbare de ritm si suntem aproape de Finish. Nu era vorba doar de finalul MIB 2012. Amandoi aveam sa terminam o noua dubla maratonistica (2 maratoane in 2 zile). Si, cel mai important,  urma sa finalizam impreuna ceea ce am inceput impreuna: seria de 3 duble in 2012 (serie inceputa pe Valea Cernei) la Hercules Maraton in luna Mai. Si am terminat (cel de-al 19-lea meu maraton in 2012) in 3h48min (dupa ceasul meu). Am purtat cu mandrie tricoul de Club si am sustinut prin participarea mea la MIB o cauza frumoasa: “Zambet de Copil”.

Mai mult ca niciodata am trait la maxim atmosfera unui maraton. Mi-am dat seama ca un maraton nu se intampla doar in alergare, ci si pe margine: sustinatori, cunoscuti, voluntari, biciclisti, credinciosi la biserica, alimente, sticle pe jumatate pline (pe marginea drumului), puncte de hidratare fara apa, copii cu baloane,boxe, muzica, mesaje scrise cu creta pe asfalt. Fara a fi sub presiunea rezultatului am urmarit maratonistii din jurul meu (din fata, din spate sau de pe cealalta parte a traseului): oameni mari cu boloane la cap (pacemakeri), oameni aflati la primul maraton, oameni ambitiosi, oameni relaxati, oameni epuizati, oameni insetati, oameni fericiti. Oameni pasionati de alergare.

As putea uita tot ce s-a intamplat, mai putin un lucru:  mi-a placut la nebunie sa alerg un nou maraton. Singur sau alaturi de cineva, mai repede sau mai incet, mai incordat sau mai vesel.