E ceva ce nu se leaga, inca. Imi place ideea de ultramaraton, dar ma sperie parcurgerea unui traseu noaptea. Asta m-a impiedicat sa imi doresc a ma inscrie la primele 2 editii de Marathon 7500. La inceput de 2011 eram foarte hotarat sa incerc proba lunga de 90 KM (7500 m dif. de nivel). Echipa era stabilita de ceva timp (eu si Marius Dumitrel). Aproape il convinsesem pe Marius sa incercam proba “Elita”, cu probabilitatea sa terminam cursa aproape vii. Abandonul nu era o optiune. Dar, cum se zice ca e mai bine “fruntas la tara, decat codas la oras” am hotarat sa participam la proba Hobby (45KM, 3200 m / dif. de nivel) si chiar cu ceva sperante. Echipa formata, nu era de conjunctura. Aveam cateva ture pe munte cu Marius, multe antrenamente prin Cartier si chiar un Maraton (DHL Marathon) impreuna. Si…ne mai trebuia un nume. Gandindu-ma la ceva comun amandurora, am ales “Ghencea Trail”, nume considerat neinspirat de mai toti prietenii (Deh…. niste ignoranti si neunoscatori).

Credeam ca dupa cursa dura de la Olympus Maraton (Grecia), voi avea parte de ceva mai lejer in Bucegi. Dar nu avea sa fie asa.

Am plecat spre Padina, pe cai separate. Eu am venit cu Conu Mila si Catalin Mihailescu. Marius rezervase deja locuri la Cabana Padina. Dupa o cina incredibil de ieftina (inclusiv berea), ne-am trezit destul de greu. Conu Mila nu a avut mila de masina , insa tot am ratat startul (primul start ratat de pana acum). I-am lasat pe toti sa se departeze, ne-am prefacut ca luam si noi un fel de start si am inceput o cursa de recuperare. Am salutat din mers cativa cunoscuti, printre care Ana Maria si Diana. Am facut de facut ceea ce imi place….depasiri simple la inceput de cursa, incercand sa-mi intru in ritm. Dar stai putin…acum nu mai eram singur…eram o echipa.  Asa ca am gafait putin si am tinut aproape de Marius. Pana sa-mi dau seama ce se intampla, eram deja la Cabana Omu, primul PC, dupa 1h22. E bine frate!! Dar Mariusica nu era prea vesel, urma coborarea. Incepuse deja “duelul” cu alte echipe. Ne-am lasat prinsi in joc si am taiat potecile in zig zag. Asta ne-a costat putin.

Eram in locuri noi pentru mine si in plus aveam un chef nebun de alergare. Insa baza era in Marius. Eu sunt praf la orientare. Ca sa fim singuri ca avem parte de ceva aventura, am incercat scurtatura spre Gura Diham. Avea sa fie mai degraba o “lungitura”. Dupa ce am trecut de 3 ori garla, cu apa pana la genunchi, ne-am blocat. Nah comedie. Da ce? Ne grabeam undeva? Asa ca, hai sa ne intoarcem. Dar deodata auzim voci. Asta era vestea buna. Vestea rea era ca fusesem ajunsi de echipe lasate initial, cu mult in urma. Dar le eram recunoscatori.

Am ajuns la Gura Diham in acelasi timp cu prima echipa de fete. Cam dupa 3 ore de la start. Marius mergea in continuare bine pe urcari, eu incercam sa recuprez pe coborari. De fapt, asta ne-a si fost intelegerea. Pe urcarea spre La Prepeleac deja era mult mai bine. Pentru mine. Acolo am depasit dintr-un foc 3 echipe, am schimbat cateva glume cu voluntarii, am mancat o duda, o maslina si am plecat spre urcarea-sperietoare, pe Bucsoiu. Auzisem eu de o chestie numita activator. Am luat una chiar inainte de “marea urcare”. Si da dom’ne, alta viata. Nust’u ce si pe unde mi-a activat, ca am zburdat pana pe Bucsoiu. Insa de la Prepeleac avea sa inceapa greul pentru Marius. Aici a inceput si cel mai aprig “duel” al cursei, cu echipa “Adi si Stefan”. Un duel “egal” intrucat si unul din cei 2, suferea.

La al 2-lea PC de pe Vf Omu, ma gandeam cum n-am reusit eu sa ajung la Omu in 30 de ani, dar ajunsesem de 2 ori in aceeasi zi. Tare, nu?

Si a inceput o coborare lunga si chinuitoare pentru Marius. Tarziu ne-am dat seama sa mutam apa la mine. I-am cerut doar sa reziste pana isi va reveni. Trebuia sa-si revina. La PC-ul de la Gutanu ne-a ajuns din nou prima echipa de fete. Erau asa de relaxate si de eficiente, ca eram invidiosi. Am mers o bucata impreuna, am intalnit o alta echipa de fete, de la Proba Lunga (Ioana si Gina, daca nu ma insel), am multumit cerului ca adunase nori, dar nu dadea si ploaie. La ultimul PC, Marius era deja mai bine. Am savurat o halvita belea si l-am anuntat pe Marius ca aveam 2 obiective clare: Sa terminam sub 10 ore si sa intram in Top 10. Pentru al 2-lea scop trebuia sa mai depasim o echipa.  Pe la cabana Padina, pentru prima data, i-am cerut lui Marius sa traga de el si sa indurea durerea. Si deodata, vedem dusmanul iesind din padure, adica Echipa Adi si Stefan. De data asta era “razboi”. Erau uluiti ca i-am ajuns. Marius alerga cu ei, iar eu asteptam momentul sa se desprinda. Si acesta a venit. Eu urlam la el, el urla la turistii straini de la Manastire (am facut slalom printre ei). Cand am ajuns la scari, am realizat ca atunci cand nu mai poti merge, e mai bine sa alergi.

Cu 7 minute inainte de ora 4pm, am trecut linia de Finish, cu mainile in aer. Caraevasazica sub 10 ore. Locul 10 —Super! Tot respectul pentru Marius, care a facut eforturi uriase sa termine, si mai mult, sa avem un timp bun. Singura mea dorinta fusese sa nu abandonam. Dar realizasem mult mai mult de atat. Fara crampe si alte probleme am fi avut sanse bune la Top 5, cel putin. Dar o vom lua treptat.

O cursa dura, dar frumoasa; traseu fain; peisaje fabuloase; o prima experienta de echipa, reusita. Putine poze, dar aminturi cu caru’.

I-am asteptat in zona de Start pe Conu Mila si Catalin. Au terminat onorabil in cca 12 ore si jumtate, locul 15. Am infulecat tot ce am gasit si ne-am intors in Bucuresti in aceeasi seara.

Tocmai incepusem o serie nebuna de 6 concursuri in 30 de zile, 5 week-end-uri consecutive presarate cu alte evenimente personale. Si a fost un inceput foarte bun.