Ca om si ca sportiv am realizat ca implinirea adevarata este cea sufleteasca. Aceasta ramane si pune bazele celorlalte realizari din viata. Din fericire, si nu din pacate, aceasta implinire nu depinde doar de noi. Traiesti mai multa bucurie cand ajungi intr-un loc in care esti dorit, decat intr-o loc in care doar tu iti doresti sa fi. Si nu ai nevoie de un eveniment cu zeci de mii de oameni ca simti ca traiesti cu adevarat. Este suficienta si o comunitate mica, dar vulcanica precum oraselul la Parra, din S-E-ustul Spaniei.

In 2022 am ales sa merg in Spania si sa iau parte in “La Parra Backyard Ultra” (Editia I), fara sa stiu ce ma asteapta. Caldura si deschiderea lui Fernando, organizatorul m-au atras din prima. A fost o experienta fantastica, o cursa aproape inumana, dar am avut alaturi oameni minunati: echipa de suport romaneasca (Emanuel si Cristiana) si noii prieteni din La Parra.

Un an intreg an am retrait senzatiile si amintirile de la acel concurs. Si in mod evident m-am inscris si la editia cu nr. 2. Sufletul ma tragea inapoi in la Parra, iar comunitatea de acolo ma astepta cu bratele deschise, in frunte cu doamna Valentina.

Am plecat cu motivatie puternica, dar nu banuiam cat de coplesitoare vor fi trairile. Culmea, cea mai solicitanta parte s-a petrecut inainte de startul efectiv. Este vorba de calatoria catre La Parra. Am zburat pana la Malaga in dimineata dinaintea zilei de concurs. Mai intai trebuia sa ajung in Sevilia.

La autocar era nevoie de rezervare. La tren nu mai erau locuri. La autobuz n-am fost hotarat si am pierdut si aceasta oportunitate. Singura solutia ramasa fost Blablacar, doar ca nu ma folosisem niciodata aceasta varianta. Din trei rezervari am reusit sa prind una. A trebuit sa alerg pana la locul de intalnire. Din Sevilia nu erau foarte multe curse, iar la singurul sofer care acceptat solicitarea mea nu vorbea engleza.

Intr-un final am pornit catre Zafra (aproape de la Parra). De acolo m-a preluat izbavitor Marcos. Iar sirul revederilor placute a continuat. Am mers din direct in centrul localitatii la “La Botica”, unde am stat la masa impreuna cu Fernando (organizatorul) si Luchi (proprietarul localului). Mi-am revenit in simtiri mancand bine si povestind cu prietenii mei spanioli.

Fernando a fost generos si mi-a aranjat sa dorm in casa tatalui sau, intr-o camera decorata ca in povesti.
Am dormit foarte putin (6 ore) raportat la oboseala acumulata si la ceea ce urma.

Din momentul in care am ajuns la zona de start am intrat intr-o stare de agitatie (fizica si mai ales emotionla). De aceea si amintirile de la start pana la final sunt cumva invaluite intr-un fel de ceasta. Ce am simtit si am trait a depasit asteptarile si chiar capacitatile mele de orice fel. Unele lucruri sunt greu de expus in cuvinte. Inca de la inceput am resimtit un amestec unic de epuizare si bucurie.

De regula imi asez “tabara” langa start. De data aceasta m-am pozitionat in capatul salii de sport. Acolo era plasat si Marcos, dar era si locul in care a stat in anul precedent castigatorul, Dani Corvo.

Am pornit in cursa din “La Parra” pe un traseu modificat (fara dealuri). Printre particioanti nu pareau a fi multi sportivi dominati de gandul de a castiga sau face cine stie ce recorduri. Majoritatea era formata din localnici veseli si energici, catre efectiva se bucuraui de alergare si de timpul petrecut alaturi de prieteni. Chiar am recunoscut o parte dintre ei, dar mai ales ei pe mine.

Inca de la primele ture am observat ceva fantastic, care urma sa devina simbolul cursei. In a 2-a partea buclei, in oras, o fetita pe nume Cristina astepta alergatorii cu bratul drept intins si palma deschisa (era pregatita astfel cu 30 de metri inainte sa ajungem la ea). Tura de tura ea era acolo. A rezistat asa cca 8 ore. Imi oferea o motivatie uriasa.

La una din primele ture am primit o frumoasa supriza. Fetita unui alergator a facut un desen special pentru mine. Nu imi venea sa cred ca se intampla astfel de lucruri la un concurs de alergare.

Spre finalul buclei, un grup mare de sustinatori si voluntari oferea o sustinere puternica, chiar inainte de cea mai grea parte a traseului, o zona prelungita de urcare. Traseul trece la 2 pasi de sala de sport (zona de strat si sosire).

“Scena principala” a fost evident centrul oraselului, in fata barului “La Botica”. M-am simtit din dou ca pe stadion. Dar semnana cumva si cu atmosfera de festival, cu muzica la maxim si multa bere. “Fratele meu” Luchi era acolo la datorie. M-am oprit la poze si am scandat din nou alaturi de fanaticii sustinatori.

Numai ca anul acesta au fost mai multe grupuri de sustinatori in zona centrala, de la pranz pana in zorii zilei urmatoare. Parea ca toata acea zona se afla intr-o petrecere continua. Mi s-a oferit chiar vin si bere. Evident, nu am indraznit.

Vremea a fost excelenta, nu a plouat si nu a fost prea cald. Insa fizic nu eram deloc bine. Lipsa somnului m-a chinuit mai toata cursa. Mai intai oboseala s-a resimtit asupra ficatului. Apoi spre finalul cursei efectiv mi se inchideau ochii.

In acea stare nu as fi reusit sa rezist foarte multe ore. Oboseala era atat de mare incat a “reusit” sa imi zdruncine motivatia. Cele ce m-a purtat ca pe brate si m-au impins sa continui au fost atmosfera de sarbatoare si sutinerea oamenilor din la Parra. Uneori simteam ca e prea mult zgomot si agitatie, dar fara acestea m-as fi oprit. Alteori simteam o plictiseala incredibila, dar ma gandeam din noua la bucuria localnicilor de care ori ne intersectam.

Reuseam sa termin turele in timp rezonabil. Nu am mai fost la limita ore intregi, ca in primul an. In pauze reuseam sa ma gospodaresc destul de bine, dar fara pot sa dorm. Doar de cateva ori m-am intins, pentru cateva secunde.

Inca de la start am remarcat un singur alergator, pe nume Iago, dispus sa alerge mult si chiar sa castige. Faptul ca venise de foarte departe (8 ore de condus, spunea totul). Totusi remarcasem si alti alergatori puternici. Cinci oameni au rezistat 18 ore. Inca trei ore au concurat in patru (pana in bucla cu nr. 21). Apoi pe rand a cedat cate unul.

Se lumina deja de zi. Aveam 23 de ore de concurs. In joc mai eram eu si Iago. Ii marturisisem la un moment dat ca imi doresc sa alerg minim 24 de ore. Nu stiam daca el vrea mai mult. Nici el nu stia. Cert e ca el a tras spre cele 24 de ore atat pentru el, cat si pentru mine. Ajuns in fata “La Botica” l-am vazut pe Luchi plecand. Cred ca asteptat sa ajung eu acolo, inainte sa plece spre casa. Era trecurt de ora 6. Era un semnul ca show-ul se incheia.

La finalul buclei Marcos ma anunta ca va Iago renunta. Eram socat. Nu de faptul ca aveam sansa sa castig nou un Backyard Ultra, ci de revelatia ca acel chin urma sa se termine. Ar fi trebui sa ma simt ca nou la o asemenea veste. Dar eram sfarsit. M-am intins pe o parte, cateva secunde.

Iago s-a asezat la un nou start, afacut trei pasi, m-a salutat si s-a oprit. Se pare ca lipsa somnului il rapusese si pe el. Evident ultima ora a trecut greu. Dar am reusit cumva sa o termin. Am devenit inca o data “Last Man Standing”. Datorita suportului incredibil al oamneilor din La Parra am reusit sa merg pana la capat.

Dar nu victoria a fost cea pe care am savurat-o cel mai mult, ci atmosfera incredibila din oraselul LA PARRA. Nu fost doar o cursa, doar voie buna, ci o adevarata sarbatoare locala. Muzica, incurajari, aplauze, zambete si vorbe frumoase peste tot. Oameni care imi rosteau numele si isi doreau sa castig cursa, stand acolo aproape toata ziua. Ei au “dus” aceasta cursa, iar adevarata castigatoare a fost micuta Cristina. Eu doar am fost noricos sa ma aflu acolo si sunt recunoscator pentru asta. Pentru tot.

Le multumesc in mod special lui Fernando Bermejo Garcia, organizatorul concursului, pentru grija avuta si pentru tot ajutorul oferit. Multumesc lui Marcos Richi de Zavala pentru ajutor, transport si gazduire! Mult respect pentry “fratele” Luchi si oamenii lui de la “La Botica”. Si nu in ultimul rand transmit toata aprecierea mea doamnei Valentina pentru incurajari si pentru sufletul ei minunat.

Prin aceasta superba competitie din sud-est-ul Spaniei am incheiat seria de 10 curse backyard ultra, serie pe care o consider un mic proiect,prin cate doresc sa motivez si alti alergatori sa incerce acest concept. Dorinta mea e sa alerga impreuna cu Fernando, Marcos si alti prieteni spanioli la o competitie tip “backyard” in Romania. Pana atunci, ne revedem in La Parra in 2024!