Traim cu impresia ca putem controla aproape orice, in favoarea noastra, spre buna-starea noastra. Unii chiar reusesc, poate. De fapt ceea ce facem cu adevarat ca sa ne fie (mai) bine este sa ne adaptam, sa abordam diferit lucrurile, dar mai ales sa iesim din zona de confort.La inceput de septembrie priveam cu groaza blocajul din trafic. Timpul de deplasare oriunde se dublase, ca in fiecare toamna. Dar aceeasi toamna anul asta a fost, si inca este, blanda. Asa ca am inceput sa fac ceea ce imi doream de mult: sa alerg spre locul de munca si inapoi.
Primele incercari au fost incomode, din pricina lipsei de aleregari matinale sau din cauza rucsacului. Apoi am inceput sa privesc in jur. Mi s-a aratat alta lume. E drept, am privilegiul sa alerg pe digul de la Lacul Morii: liniste, rate salbatice, ceata, cativa ciclisti, cativa alergatori, cativa catei cu stapanii lor. Toate acestea dimineata,. Iar seara la fel de multe, dar cel mai frumos: apusul.
E drept, cand ajung in oras (la Crangasi) le cam stric peisajul bietilor cetateni. E bine ca sunt pironiti in telefoane si nu mai prea observa. Cobor din metrou (la Basarab – DA! Merg cu metroul o singura statie) si mai mai bag un sprint catre birou.
In plus, nu mai am timp sa butonez telefonul (oricum am stricat doua, in mai putin de 1 an).
Si, cel mai important, pentru moment, aceasta este singura mea ocazie de a ma antrena
Inca nu stiu cum va fi la iarna, dar clar in trafic nu ma reintorc prea curand (cel putin, nu zi de zi).
