In ultramaraton, ca de altfel in multe alte competitii de alergare, bucuria alergarii si motivatia de autodepasire fac loc dorintei de revansa sau chiar ambitiei.

Dupa cinci sezoane de “backyard ultra” am trait multe si am invatat si mai multe. Atat despre partea de alergare, cat si despre latura organizatorica. Mi-am format o imagine complexa si clara despre cum ar trebui sa arate o competitie BYU, astfel incat sa fie o experienta faina, dar cu cat mai multi kilometri posibili, pentru fiecare din participant.

Pe de alta parte o competitie de Backyard Ultra este ocazia pefecta si aproape unica atata pentru sportivi, cat si pentru organizatori de a se exprima cat mai liber, de a inova, de a a personaliza un eveniment. In acest context, este posibil ca performanta (numarul de ore cu care se castiga o cursa) sa fie afectata, in detrimentul atmosferei de sarbatoare si a starii de bine in general.

Imi place sa spun ca atunci cand te prea simti bine la un ultramaraton, in special la un Backyard Ultra, ceva nu este in regula. Pentru mine, la toate competitiile de BYU nu m-am simtit niciodata “prea bine”. Si tocmai de aceea lucrurile au mers “excelent”, in sensul ca “am mers” mult mai departe decat o minte normala ar fi conceput atunci cand m-ar fi vazut in starea in care ma aflam. Astfel de ganduri venite din experienta celor 15 curse de Backyard anterioare (din care 6 terminate in calitate de “Last Man Tanding”) am dorit sa le prezint participantilor, cu acordul lui Sorin Andrici, chiar inainte de start.

Am revenit pe 16 Mai 2025 la Tulcea, cu cateva obiective clare: sa raman in cursa mai multe ore comparativ cu prima editie (2024), sa ajung in “Top 3” si sa incerc un record personal.

Desi sunt un alergator de sosea, de asfalt, la cursele “tip last man standing” simt nevoia de o diversificare a suprafetei de alergare si de o acceptabila diferenta de nivel. La Tulcea acestea au fost doua probleme majore cu care a trebuit sa lupt. Am avut un avantaj urias, vreme racoroasa si ploioasa. Usor usor am uitat de ceea ce credeam eu ca reprezinta probleme si am inceput sa adun kilometri si mai ales ore.

Teoretic ma aflam intr-o forma buna, dupa cateva luni de antrenamente. Practic, la “Backyard ultra” nevoia de suport este uriasa. Ca si in 2024, am avut norocul sa ii am alaturi (o buna parte din durata cursei) pe Ioan “Nelu” Solcan si pe Roxana Solcan. Nelu “a fost acolo” pentru mine cand am avut nevoia cea mai mare.

Fizic am rezistat onorabil. Mental am cedat inainte de ajunge la 24 de ore. Nu am reusit sa gasesc linistea necesarea pentru a intra starea de somn. Din pacate nu am reusit sa ma odihnesc suficient in zilele premergatoare cursei. De fapt aveam o lipsa acuta de somn. La aceasta s-au mai adaugat si orele conduse pana la Tulcea.

Astfel ca am avut o mica criza nervoasa si am avut intentia sa renunt la 24 de ore, acuzand “galagia” pe care o resimteam in zona de start. Nelu m-a domolit si asa mi-am reamintit obiectivele. Dar mintea mea s-a relaxat prea mult, la fel si tot organismul. Cateva ore m-am pierdut in cautarile de pe telefon (muzica, stiri etc) si am pierdut cumva notiunea timpului. Ajungeam tot mai tarziu la finaul turei de 6.7.

Imi plac cifrele rotunde. Am tintit si am reusit sa ajung la 30 de ore (200Km). Am alergat cu patru ture mai mult data de anul precedent, fiind printre ultimii 3 sportivi ramasi in cursa. Astfel, am atins doua dintre obiectivele. Recordul personal va fi o provocare clara pentru urmatoarea cursa de Backyard Ultra.

Cursa a fopst castigata de MIhail Balica, “assist” fiind Bogdan Stefanescu aflat la prima lui competitia BYU. Cu Bogdan am impartit unul dintre corturi si am avut ocazia sa povestit, Cumva el m-a convins sa fac ceva ce nu mai reusisem. Sa mananc carne fara sa ma resimt fizic, asa cum patisem de atatea ori. In plus, l-am apreciat pentru faptul ca el se documentase minutios si se pregatise logistic si mental foarte bine pentru aceasta cursa.

A fost din nou o aventura ultra traiata alaturi de fratele meu TTR-ist, Cosmin Bucerzan: transort, cazare la cort si alergare.