Seara in care orasul a fost pustiu. Seara in care s-a anuntat urgia. Seara in care copacii puteau sa cada peste tot. In acea seara, din pacate a existat o victima. Cineva lovit de un copac, am inteles.
In seara acea eu am fost Gica Contra. In loc sa alerg direct spre casa (oricum se intampla de doua ori pe an sa plec in alergare de la birou-acasa), eu am facut stanga imprejur si am dat “fuga in oras”. Copilul si sotia erau deja acasa. Voi fi ajuns si eu cumva.
Tot poporul se grabea spre casa. Niste baieti cu veste colorate se agitau pe bulevard, curatandu-l de un copac taiat preventiv, se pare. Eu ma intreptam spre Herastrau. “Oare oi apuca sa dau o tura de Herastrau?” ma gandeam. “Oare sa-mi pun ochelarii, sa vad mai bine si mai repede cand cade copacul si sa ma feresc?” Nu fac misto. Chiar asa ma gandeam.
In Herastrau batea vantul usurel la propriu si grav la figurat. Cateva grupuri de straini veseli (lor nu le-a tradus nimeni avertizarea), niste navetiste grabite, cativa paznici pasnici multumiti ca se puteu plictisi in liniste. In rest, simteam fiorul pustietatii.
Mai sa fie, ce-am facut sa merit vreme asa buna de alergat si mai cu seama un asa “culoar liber”? Prea liber totusi. Lacul se agita putin, dar nu avea cine sa-l admire in afara de mine si vreo 4-5 fugari.
Deja m-am incalzit. Si lacul s-a linistit brusc. Opa, hai ca apuc si eu sa trec prima data pe podisca construita de armata. Buna treaba! Eu oricum imi tineam respiratia cand traversam podul cu calea ferata. Gata, am trecut pe cealalta parte a lacului. Am sanse sa ajung intreg acasa, dar stai ca n-a venit inca furtuna. Liniste apasatoare. Nu tu lumini, nu tu picior de om. Doar ceva gambe de alergator. Dar alergatorii nu sunt oameni. Ei nu prea au TV acasa, nu prea urmaresc stirile.
Mai privesc apa din cand in cand, copacii, cerul. Terapie. “Dar oare mai sunt pe lumea asta?” Si doamna de la inchirieri hidrobicliclete trage oblonul. Asa tarziu? Ce-o fi retinut-o? Dar masina aceea ce cauta pe podul care duce spre zona de trandafiri si statui? E clar, visez.
Dar ma trezesc cand ajung la trecerea de pietoni. Si stau si stau si tot stau si mai uit la semafor, dar si la cer. Dar de ce sa mai stau la semafor? Masinile sunt deja adapostite in parcarile supermarket-urilor de cartier.
Fac o pauza din alergarea mea prin vis si ma urc in tramvai. Nu din cauza picaturilor. Doar ca Podul Grand e mai rau ca vremea rea. “Oare miros a transpiratie? Oare sa cbor la Crangasi s-o iau pe dig spre Chiajna”. Uitasem ca e bezna pe acolo. Iar sotia era convinsa ca n-am suficiente kilograme incat sa rezist vantului naprascnic, pe marginea lacului. “Mai ajungi acasa?” ma intreaba ea. “Ma straduiesc!” zic eu. “Doamne ajuta!”
Si cobor din tramvai. Ploua usor. Toata lumea fuge, spre casa. Hai sa fug si eu. N-am decat vreo 4-5Km pana la padure. Dar nu ma grabesc ca tare-mi place pe ploaie. Zig-zag pe stradute si deodata incepe marea furtuna. Aud zgomote. Opaa, grindina!!! Ma ascund dupa un zis si un stalp. Un minut am rezistat si grindina la fel. A urmat ceea ce am asteptat atata timp. Alergare prin ploaie torentiala. Nu prea vad, dar hai tot inainte. Descatusare, eliberare, o mica nebunie.
“Oare ce zic oamenii aia din masini?” Cred ca nici eu nu vad prea bine ce se intampla. Nu-s lumini pe strazi. Nici in oras, nici la tara (satul Rosu). Un biciclist trage un chiot. Ii raspunde si eu. Ha! Nu visez nici macar acum. Si nu sunt singur!
Dar nu ma pot bucura pe deplin, tot atept sa crape ceva in jurul meu. Ca doar a fost avertizare de la autoritati. Asta fac ei, baga frica in sufletul omului. Daca nu ma avertizau tot asta faceam, doar ca eram mai linistit. Mama lor! Ne protejeaza fundul si ne omoarea spiritul.
Inca putin. Hai ca merge un “tempo” pana acasa. “Dar stai! Unde am ajuns? In Las Vegas?” De la Padure incolo codrul era luminat ca-n buricul orasului. “Traiasca dom’ primar, ce sa zic!”
“Ura! Am intrat in curte!” Totul e la locul lui. Dar hai repede in casa sa nu vaza vecinii nebunu’ in ploaie! Ce-as fi putut sa le explic?
Strasnica alergare. Multumesc de avertizare! N-am poze, dar stiu ca ma credeti pe cuvant!